1. Caracterizare generala

Varstelor adulte, din cadrul carora face parte si tineretea, le lipseste in general consistenta si nota de concret regasite in copilarie si adolescenta, fiind vazute ca o categorie aparte pentru ceea ce se petrece cu individul “dupa ce creste”. Pornind de la teoriile propuse de E. Erikson, Ch. Buhler, C.G. Jung si altii, specialistii au inceput sa recunoasca faptul ca perioada adulta nu constituie un stadiu monolitic, o faza nediferentiata intre adolescenta si senectute. Se considera ca persoana trece pe parcursul existentei prin numeroase transformari, iar ideea conform careia perioada adulta este o stare a existentei este inlocuita cu conceptia care o priveste ca pe un proces de devenire continuu.

O problema controversata este cea a limitelor de varsta ale tineretii. Limita inferioara se suprapune peste perioada de la 20 la 24/25 de ani, cunoscuta si ca perioada adolescentei prelungite, fiind una pregnant de trecere spre statutul virtual de adult. Limita superioara este fixata la 35de ani, implicand o dilatare pana la 40 de ani. U. Schiopu si E. Verza (1981) considera ca perioada tineretii se poate imparti in trei subetape: de adaptare profesionala si familiala (pana la 28 de ani), de implantatie (28 – 32 de ani), in care se intensifica experienta profesionala, apare si se dezvolta statutul de parinte si cea de-a treia, de stabilitate relativa a adaptarii (32 – 35/40 de ani).

Pentru perioada tineretii marea majoritate a autorilor disting doua categorii de sarcini trasate de dezvoltarea personala. O prima categorie vizeaza sfera relatiilor sociale, care satisfac nevoile de afiliere si intimitate ale persoanei. Sunt mentionate aici competentele sociale necesare pentru interactiunea si cooperarea cu ceilalti, accentul fiind pus pe relationarea in cadrul cuplului de indragostiti si cel marital. O alta categorie se refera preponderent la formarea si dezvoltarea capacitatilor specifice activitatii profesionale, incluzand aici abilitatile necesare pentru castigarea independentei economice, gestionarea resurselor financiare, conturarea rolului profesional si realizarea pe acest plan. Ca atare, maturizarea persoanei este efectul rolurilor noi pe care persoana si le asuma pe planul relatiilor interpersonale si pe cel profesional, tineretea fiind privita ca perioada a deciziilor importante referitoare la aceste domenii.

In continuare vom prezenta diferite abordari ale dezvoltarii in perioada tineretii, precum si aspecte ale evolutiei la aceasta varsta din punctul de vedere al caracteristicilor fizice si starii de sanatate, functionarii intelectuale si judecatii morale. Ne vom referi apoi la domeniul vietii sociale, la cele doua tipuri de solicitari mentionate anterior, impuse de cursul dezvoltarii in aceasta perioda: stabilirea relatiilor cu partenerul/partenera in cadrul cuplului erotic si angajarea persoanei pe plan profesional.

2. Abordari ale dezvoltarii la varsta adulta

Viziunea traditionala asupra ciclurilor vietii accentua perioadele in care dezvoltarea umana era asociata cu schimbari notabile datorate proceselor de crestere si maturizare. Gradual, interesul comunitatii stiintifice s-a indreptat si spre perioadele in care aceste doua procese ating nivelul maxim de evolutie. A fost extins si asupra varstelor adulte modelul stadial al dezvoltarii. Acesta presupune ca dezvoltarea umana consta intr-o succesiune de stadii, fiecare avand anumite caracteristici particulare. Rezolvarea cu succes a solicitarilor trasate de evolutia in cadrul fiecarui stadiu are ca rezultat sporirea adaptabilitatii persoanei, in timp ce in caz contrar apar repercusiuni negative asupra evolutiei ulterioare.

2.1. Teorii stadiale

Pentru a explica perspectiva asupra dezvoltarii oferita de modelul stadial vom trata secventele corespunzatoare varstei tineretii identificate de autorii care sustin acest model.

In cadrul teoriei psihosociale a dezvoltarii, E. Erikson (1965) considera ca perioadei tineretii ii corespunde stadiul intimitatii versus izolarii. Asa cum am vazut fiecare stadiu este asociat cu o anumita sarcina trasata de dezvoltarea personala. Principala sarcina a individului consta in a se implica intr-o relatie intima, apropiata cu o alta persoana, care poate sa-i solicite o serie de compromisuri. Rezolvarea cu succes a crizei este conditionata de dobandirea in adolescenta a sensului identitatii personale. Astfel persoana este pregatita pentru a “fuziona” cu partenerul, este capabila sa se implice plenar in situatiile incarcate emotional induse de relatiile intime. Cei care se tem de aceasta implicare profunda, considerand contopirea cu o alta persoana ca o pierdere a propriei identitati, ajung sa se simta izolati. Pe masura ce tanarul rezolva cererile intimitatii si competitivitatii, care deseori intra in conflict, dezvolta un simt etic pe care Erikson il considera semnul tineretii. Punctul de vedere al autorului conform caruia castigarea sensului identitatii se produce in adolescenta este criticat, considerandu-se si tineretea ca o perioada in care cautarea identitatii continua. Astfel “fiecare descopera in sine o fiinta noua, pana atunci latenta, potentiala, dar care se trezeste brusc prin iubire. In sfarsit, dragostea este poate, mai inainte de orice, o reciproca daruire de noi identitati, de fapt, de ceea ce este perceput ca de ambii drept noua lor identitate, ieri inca secreta, azi dezvaluita” (Mitrofan si Ciuperca, 1997, p. 166). De asemenea Erikson omite importanta rolului dezvoltarii vocationale in conturarea identitatii personale.

2.2 Cercetari ce vizeaza dezvoltarea in perioada tineretii

Teoriile stadiale ale dezvoltarii la varsta adulta au stat la baza unor studii proiectate pentru a identifica fazele specifice ale dezvoltarii. S-a remarcat astfel o cercetare longitudinala (studiul Grant) avandu-l ca autor pe G. Vaillant (1977 apud Papalia si Olds, 1987) si un studiu realizat de D. Levinson si colaboratorii sai (1978 apud Vander Zanden, 1985)

Studiul Grant a fost initiat in 1938, cand G. Vaillant a selectat un numar de 268 subiecti de sex masculin, studenti ai Universitatii Harvard, pentru a urmari evolutia lor ulterioara. In raportul sau din 1977 autorul sustine - pe baza rezultatelor referitoare la 95 dintre subiectii ajunsi la varsta de 50 de ani - ca evolutia lor nu a fost modelata de evenimente izolate, ci a trecut prin anumite faze. Vaillant introduce un stadiu intermediar intre stadiile eriksoniene intimitate versus izolare si altruism versus egocentrism, acesta fiind numit consolidarea carierei. El apare in perioada 30-40 de ani atat la femei, cat si la barbati si poate produce dificultati de relationare in cuplu. Partenerii fie ca isi focalizeaza atentia asupra realizarii lor profesionale, neglijand relatia dintre ei, fie ca se afla in stadii diferite, unul dintre ei centrat asupra carierei, celalalt asupra calitatii relatiei lor.

D. Levinson si colaboratorii sai au cuprins in studiu 40 de barbati, avand diverse profesii si varsta cuprinsa intre 35 si 45 de ani. Pe baza interviurilor structurate pe diferite aspecte ale existentei (educatie, cariera, religie, politica, loisir, relatii cu parintii, fratii/surorile, sotia, copiii si covarstnicii) si a probelor de personalitate aplicate, autorul a construit o teorie a dezvoltarii. Conform ei scopul dezvoltarii la varstele adulte este constituirea unei structuri a existentei. Aceasta cuprinde anumite aspecte externe (participarea la viata socio-culturala a grupului) si interne (sistemul motivational si trairile emotionale ale persoanei). Pe masura ce oamenii isi formeaza aceste structuri, trec prin perioade stabile cu durata medie intre 6 si 8 ani, dupa care isi remodeleaza structura existenta. Aceste perioade de tranzitie dureaza 4-5 ani si in cadrul lor persoana experimenteaza diferite variante pentru urmatorul stadiu (Cavanaugh, 1993).

Stadiile dezvoltarii sunt:

Tranzitia spre tinerete (18-22 de ani)

Confrunta persoana cu sarcina de a-si castiga autonomia emotionala si financiara fata de familia de provenienta. Persoana alege fie sa-si continue studiile, fie sa munceasca (sau ambele variante), existand totusi un echilibru intre desprinderea de familie si continuarea relatiilor in calitate de membru al ei.

Intrarea in lumea adultilor (22-28 de ani)

Individul trebuie sa se adapteze solicitarilor intrucatva contradictorii a doua sarcini ale dezvoltarii: explorarea varietatii rolurilor de adult (partener in cadrul unei relatii de iubire, angajat intr-o activitate profesionala, membru al unor grupuri sociale si civice) si aparitia unui grad de stabilitate cu privire la asumarea acestor roluri. Echilibrul intre aceste doua sarcini nu este usor de stabilit: daca optiunea pentru anumite roluri nu se realizeaza la timp, structura existentei este lipsita de sens, in timp ce aparitia prea devreme a angajarii in aceste roluri poate duce la pierderea unor oportunitati superioare celor fata de care s-a produs implicarea.

La finalul acestei perioade apar doua aspecte majore: idealul si mentorul. Primul se refera la o imagine, o proiectie a viitorului, in special in domeniul profesional, dar si al vietii de familie. Apoi multi dintre subiectii lui Levinson au fost puternic influentati in evolutia profesionala de un mentor, o persoana mai in varsta care, prin interesul pentru protejatul sau, ii ofera coordonare si suport moral si chiar material in diverse probleme.

Tranzitia spre 30 de ani (28-33 de ani)

Este o faza de evaluare a alegerilor facute in perioadele anterioare si in care se iau anumite decizii referitoare la optiunile ulterioare. Unii trec usor peste aceste perioade de tranzitie, modificand cu relativa usurinta aspecte ale existentei lor, iar altii traiesc adevarate dileme, nefiind multumiti de evolutia lor, insa incapabili uneori de a o modifica.

Tranzitia spre 30 de ani este socotita cruciala: daca structura adoptata este compatibila cu capacitatile si idealul persoanei, constituie baza unei existente pline de satisfactii; in caz contrar duce la sentimente de nemultumire si lipsa de sens.

Aceste trei perioade sunt considerate de autor ca faze de noviciat, ele pregatind persoana pentru anii urmatori.

Stabilizarea (32-40 de ani)

Este stadiul celei de-a doua structuri a existentei: in diferite domenii (familial, profesional, social) sunt luate angajamente mai profunde, sunt proiectate obiective care trebuie sa fie indeplinite intr-o anumita perioada de timp. Spre sfarsitul perioadei persoana se simte constransa de controlul, presiunile pe care le exercita asupra sa cei care ii sunt superiori.

Emergenta autodeterminarii

Apare in jur de 39-40 de ani cand persoana isi doreste mai multa independenta. Este momentul cand renunta la mentor si incearca sa se afirme in rolurile cele mai valorizate in grupul social, luptand pentru promovare sau o alta forma de recunoastere.

Concluziile studiilor prezentate sunt intampinate de o rezerva explicabila din partea comunitatii stiintifice. Se pune problema in ce masura succesiunea de stadii este caracteristica pentru populatia studiata. Cercetarile au cuprins loturi putin numeroase de subiecti de sex masculin, apartinand clasei de mijloc. Rezultatele sunt afectate si de evenimentele sociale care au avut loc pe parcursul studiilor si care au influentat doar indivizii din acea generatie.

Cele doua cercetari au vizat doar subiecti de sex masculin, rezultatele lor fiind considerate valabile si in cazul femeilor, desi aceasta generalizare nu este justificata pe deplin. Ca atare vom prezenta unele particularitati ale dezvoltarii acestora. Diferiti autori (Neugarten, 1982, Gilligan, 1977 apud Vander Zanden, 1993; Cross si Madson, 1997) considera ca la baza diferentelor dintre femei si barbati stau urmatorii factori:

Construirea identitatii

In cazul barbatilor ea se realizeaza prin dobandirea autonomiei, independentei, cultivarea asertivitatii, a spiritului de competitie si urmarirea propriului interes. In schimb in cazul femeilor identitatea se dezvolta prin cultivarea responsabilitatii si atasamentului caracteristice relatiilor cu ceilalti. Pe baza asteptarilor cuprinse in rolul de gen, prin invatare directa sau observationala, femeile acorda o mai mare importanta relationarii cu altii.

Atitudinea fata de cariera

Cele mai multe femei si in prezent se definesc in primul rand in termenii oferiti de rolurile pe care le detin in familie si mai putin prin prisma rolurilor profesionale, chiar si in conditiile unui nivel ridicat al succesului profesional. Mai putine femei decat barbati isi fixeaza un ideal, obiective clare pe care le urmaresc in cursul evolutiei profesionale, si au un mentor.

Deseori apar conflicte intre roluri, femeile confruntandu-se cu doua seturi de expectante: pe de-o parte se asteapta din partea lor de catre partener si societate sa indeplineasca majoritatea sarcinilor domestice considerate traditional in exclusivitate domeniul femeii, iar pe de alta parte trebuie sa se achite cu succes de obligatiile profesionale.

Realizarea pe plan profesional implica anumite costuri, care sunt mult mai usor de perceput in cazul femeilor. In timp ce 51% din femeile care ocupa o pozitie in executivul unor companii de prestigiu americane sunt necasatorite, doar 4% din colegii lor de sex masculin au acelasi statut marital; 61% din aceste femei nu au copii, comparativ cu doar 3% dintre barbati (Vander Zanden, 1985). Aceasta diferenta este ilustrata si de studiul lui Levinson: pentru subiectii sai succesul profesional era asociat cu o mare probabilitate de a intemeia o familie si de a avea copii. In concluzie, femeile care sunt angajate intr-o activitate profesionala sunt in mica masura motivate pentru a atinge un inalt nivel al realizarii profesionale. In cazul in care isi doresc succes pe plan profesional, pretul platit pentru atingerea idealului lor este mult mai mare, comparativ cu barbatii.

Autoarele mentionate insista asupra ideii conform careia atat nevoia de realizare bazata pe propriile competente si calitati, cat si nevoia de a-i proteja, de a avea grija de ceilalti, trebuie sa fie considerate la fel de importante prin prisma dezvoltarii la varstele adulte.

2.3. Perspective critice asupra modelului stadial al dezvoltarii la varsta adulta

A fost pusa de asemenea in discutie nu numai relevanta acestor studii, ci si a intregului model care sta la baza lor. Teoriile stadiale ale dezvoltarii la varsta adulta sunt criticate pentru ca in cazul acestor etape ale vietii este mai dificil de surprins diferente calitative care apar in diferite puncte ale dezvoltarii, asociate cu o anumita varsta cronologica a persoanei. Temele psihologice raportate de adultii de toate varstele sunt recurente si nu apar intr-o ordine fixata, “nu emerg cu adevarat doar in anumite momente in viata, pentru a fi fiecare rezolvata si apoi lasata in urma ca si cum ar fi ancorata. Identitatea este construita si reconstruita; problemele intimitatii si independentei, a implicarii profunde in relatii cu persoane semnificative, presiunea timpului, reformularea scopurilor existentei, impacarea si acceptarea propriilor succese si esecuri, toate acestea il preocupa pe tanar in aceeasi masura ca si pe cel in varsta. Este un truism, chiar daca uneori nu este mentionat, ca preocuparile adultului sunt recurente. Ele apar si reapar in noi forme de-a lungul unor perioade lungi de timp. Datorita acestui lucru este o greseala sa prezinti varstele adulte ca pe o serie de stadii independente si bine delimitate.”(Neugarten, 1979 apud Vander Zanden, 1985).

Proiect: Digestia in intestinul subtire - functii ale intestinului subtire Eseu: Replicarea si biosinteza adn-ului. implicatii si aplicatii medicale.

Astfel se considera ca nu poate fi postulata cu exactitate prezenta unei secvente invariante de stadii, evenimentele majore ale vietii avand loc intr-o ordine variabila. Este propusa abordarea dezvoltarii la varstele adulte din prisma desfasurarii in timp a evenimentelor existentei (timing of events model). Daca modelul anterior se bazeaza pe o succesiune invarianta de stadii relationate cu varsta cronologica a persoanelor, in cazul noului model se considera ca evolutia indivizilor este diferita in functie de evenimentele specifice ale existentei, acestea avand statutul de jaloane care marcheaza dezvoltarea la varstele adulte.

In copilarie si adolescenta cresterea si maturizarea semnaleaza trecerea dintr-un stadiu in altul: copilul spune primul cuvant, face primul pas, schimbarile corpului fac vizibila trecerea spre pubertate si adolescenta. La varstele adulte insa, accentul nu mai este pus pe ceasul biologic, ci pe cel social.

Persoana trece printr-un ciclu social regulat, renuntand la anumite roluri asumate anterior, interiorizand altele noi. Varsta este asociata in grupurile sociale mai largi cu anumite expectante privind comportamentul si rolurile persoanei. Cea mai mare parte a conduitei in situatii sociale este prescrisa prin reguli sociale, adica standarde de comportament impartasite social, invatate direct (prin mecanismul recompensei si pedepsei) sau indirect (prin observarea consecintelor comportamentelor altor persoane). Ele definesc comportamentul adecvat pentru diferite perioade (norme ale varstei), existand un “orar” prescris pentru desfasurarea evenimentelor sociale majore ale existentei (angajarea intr-o activitate profesionala, casatoria, retragerea din activitate etc.). Aceste norme sunt mai evidente cand sunt cuprinse in reguli formale, explicite cu privire la roluri: scolarizarea obligatorie pana la un anumit nivel, varsta de la care poti fi servit cu tigari sau bauturi alcoolice sau ai drept de vot etc. Regulile apar insa si sub forma asteptarilor cu privire la rolurile potrivite pentru persoane de diferite varste, transpuse in opiniile membrilor grupului (reguli informale). Toate aceste reguli sunt interiorizate de catre individ si formeaza ceea ce B. Neugarten a numit ceasul social, un set de convingeri ale individului care fixeaza reperele utilizate pentru evaluarea gradului de similitudine intre propria evolutie si normele sociale caracteristice acelei etape a dezvoltarii. Astfel persoanele descriu un eveniment al vietii ca desfasurandu-se prematur, la timp sau cu intarziere.

Aparitia la timp a unor evenimente care sunt asteptate, dorite si considerate normale pentru o anumita perioada a existentei este traita pozitiv, in timp ce evenimentele care nu pot fi anticipate solicita un efort mai mare de adaptare din partea persoanei. Tendintele actuale merg spre un ciclu al vietii mai fluid si spre o societate in care varsta este mai putin relevanta in cazul unor evenimente (suntem din ce in ce mai putin surprinsi de bunica de 42 de ani sau proaspatul tatic de 55 de ani).

Partizanii teoriilor stadiale accepta variatiile interindividuale datorate factorilor interni, de personalitate si externi, de mediu, care pot fi destul de mari intr-o anumita etapa a vietii, sustinand ca exista totusi o succesiune de stadii.

3. Caracteristici fizice si ale starii de sanatate

Prototipul tanarului se apropie cel mai mult de idealul uman din punctul de vedere al aspectului si formei fizice: de la 25 de ani, cand functiile organismului sunt pe deplin dezvoltate, pana la aproximativ 50 de ani declinul lor este gradual si foarte greu de remarcat. Intre 30 si 45 de ani inaltimea ramane neschimbata, dupa aceasta varsta incepand sa scada. Forta musculara atinge punctul maxim intre 20 si 30 de ani, urmata de o scadere gradata de 10% intre 30 si 60 de ani; declinul survine in cea mai mare parte pentru muschii picioarelor si spatelui, fiind mai putin pronuntat pentru musculatura bratelor (Papalia si Olds, 1987). Cercetarile arata ca in cazul strangerii mainii la 30 de ani forta este aproximativ 95% din cea de la 20 de ani, la 40 de ani 91%, la 50 de ani 87%, iar la 60 de ani 79% (Vander Zanden, 1985). O situatie similara fortei musculare se inregistreaza in cazul timpului de reactie, perioada sa de varf inregistrandu-se intre 18 si 30 de ani. In sfera acuitatii senzoriale apare deseori un declin care incepe in tinerete, dar devine observabil dupa 40 de ani. Aceste schimbari sunt de obicei minore si se produc gradual, putand fi usor compensate. Declinul imbraca la inceput forma cresterii pragurilor senzoriale absolute, astfel incat sensibilitatea pentru nivelurile mai scazute ale intensitatii stimulilor este mai mica.

Tinerii reprezinta segmentul cu cele mai putine probleme de sanatate din populatia generala. Decesul tinerilor survine foarte rar din cauze naturale, cele mai importante fiind accidentele, mai ales cele rutiere. Urmeaza cancerul, afectiunile cardiace, sinuciderea si omuciderea. Sunt prezente si aici diferente intre sexe: rata mortalitatii in cazul barbatilor este dubla fata de cea a femeilor. Pentru barbati cauza principala o constituie accidentele rutiere, iar pentru femei cancerul.

Starea de sanatate este determinata nu numai de ereditate, ci si de stilul de viata. Studiile au indicat ca ea este relationata cu nivelul educational si economic al persoanei si cu statutul marital. Persoanele mai educate provin din familii cu un nivel economic mai ridicat, avand o alimentatie mai sanatoasa, prezentandu-se mai frecvent la controale medicale periodice cu rol in preventia unor afectiuni si beneficiind de un mai bun tratament medical. Ele sunt si in mai mare masura sensibilizate in legatura cu importanta unui stil de viata sanatos. Dintre factorii legati direct de starea de sanatate fac parte: consumul de alcool si tutun, stresul, practicarea regulata a exercitiilor fizice si alimentatia.

3. Functionarea intelectuala

Experientele noi ale individului ridica diverse probleme, care necesita o continua perfectionare a capacitatilor sale cognitive. In domenii diferite - profesional, al relatiilor interpersonale, al gestionarii resurselor financiare - tinerii se confrunta cu noi situatii care trebuie depasite intr-un mod care sa permita adaptarea perpetua a lor.

Cand se investigheaza dezvoltarea intelectuala din perioadele copilariei si adolescentei accentul este pus pe diferitele stadii prin care aceasta trece si diferentele calitative dintre stadii, problema care apare si la varstele adulte.

3.1. Moduri post-formale de operare

Pornind de la perspectiva piagetiana in care dezvoltarea intelectuala se incheie cu stadiul operatiilor formale, studiile au pus in evidenta faptul ca nu toti adultii rezolva cu succes probele piagetiene tipice pentru gandirea formala. Ceea ce pare important este educatia formala, gandirea la nivelul operatiilor formale necesitand expertiza intr-un anumit domeniu, lucru admis si de J. Piaget. Astfel, adultii utilizeaza operatiile formale in domeniile lor de competenta, dar recurg la operatii concrete in domeniile mai putin familiare lor, fapt demonstrat experimental de R. DeLisi si J. Staudo (1980 apud. Sigelman si Shaffer, 1995). Autorii au prezentat studentilor de la specializarile fizica, stiinte politice si filologie trei tipuri de probleme a caror rezolvare presupunea operatii formale, o problema de fizica, alta politica si ultima de critica literara. Rezultatele obtinute indica faptul ca din fiecare grup aproximativ 90% dintre subiecti au rezolvat problema de specialitate recurgand la operatii formale, in timp ce problemele din domeniile in care nu erau experti au fost rezolvate corect doar de 50% dintre studenti. Aceste date atrag atentia asupra importantei luarii in considerare si a experientei individului si a naturii problemei pe care acesta o are de rezolvat.

In timp ce anumiti autori au investigat cauzele pentru care unii adulti in anumite contexte au performante scazute in sarcinile cognitive ce implica operatii formale, altii s-au centrat asupra dezvoltarii dincolo de stadiul operatiilor formale. Caracteristic pentru modurile post-formale de operare sunt:

gandirea relativista - unele studii au sugerat ca adultii, comparativ cu adolescentii, vad informatiile ca fiind relative, mai degraba decat absolute.

Gandirea relativista inseamna intelegerea faptului ca nu exista fapte pur si simplu, ci le consideram realitati construite, iar cunostintele noastre depind de perspectiva subiectiva a cunoscatorului. Un absolutist considera ca adevarul este unul singur si este inerent naturii realitatii, pe cand un relativist porneste de la ideea ca exista o multitudine de moduri in care poate fi privita o problema si ca premisele de la care pleaca persoana vor influenta concluzia la care ajunge (Cavanaugh, 1993).

Sa consideram problema pe care G. Labouvie-Vief si colaboratorii sai (1983 apud. Sigelman si Shaffer, 1995) au prezentat-o subiectilor lor preadolescenti, adolescenti si adulti: 'John este cunoscut ca alcoolic, consumand cantitati mari de alcool mai ales cand participa la petreceri. Mary, sotia lui, l-a prevenit ca daca mai vine inca o data acasa in stare de ebrietate, il va parasi si va lua cu ea si copiii. In aceasta seara John a intarziat datorita unei petreceri organizate de colegii sai de munca si a venit acasa beat'. Intrebarea la care trebuie sa raspunda subiectii este daca Mary il va parasi pe John. Cei mai multi adolescenti si preadolescenti raspund, cu mici ezitari in care arata ambiguitatea situatiei, ca il va parasi, aplicand principiile logicii informatiilor care le-au fost date. Raspunsul lor reflecta nevoia de a gasi raspunsul corect, ambiguitatea fiind considerata o problema, mai degraba decat o stare de fapt. Adultii au realizat in numar mai mare ca premisele de la care se porneste pot fi diferite, raspunsul final depinzand de premisele care sunt alese.

gandirea dialectica - caracterizata de capacitatea de a accepta si rezolva contradictiile dintre ideile, punctele de vedere antagonice

Problemele cu care persoana se confrunta in existenta cotidiana cuprind uneori incongruente, existand si sisteme de cunoastere incompatibile. Persoanele aflate in stadiul operatiilor formale cauta adevarul aplicand principiile logicii formale, atingand o stare de echilibru cognitiv in care toate partile problemei se potrivesc si capata sens. In cazul operatiilor post-formale, persoanele detecteaza incongruentele si paradoxurile, sesizand meritele fiecarui punct de vedere, in final fiind sintetizate noi elemente din tezele si antitezele emise. Acest mod de a privi problemele deriva si din largirea orizontului lumii sociale, care ofera frecvent contactul cu puncte de vedere diferite si uneori cu roluri aflate in conflict(Cavanaugh, 1993).

gandirea sistematica - recunoscand ca incongruentele si contradictiile sunt inerente, persoanele trebuie sa gaseasca un sistem cuprinzator prin care sa-si organizeze experienta, devenind foarte importanta capacitatea de a rationa asupra sistemelor de cunostinte. Este necesara integrarea contradictiilor in interiorul unui sistem, interpretandu-le ca o parte a unei totalitati mai largi (Vander Zanden, 1985).

Nu este pe deplin clarificat daca aceste capacitati cognitive pot fi considerate un nou stadiu al dezvoltarii intelectuale sau pot sa se dezvolte si in stadiul operatiilor formale, fara a-l inlocui. Important este ca indica faptul ca dezvoltarea nu se opreste in adolescenta, adultii fiind capabili sa rezolve problema informatiilor contradictorii care apar in viata de zi cu zi, asupra carora sunt posibile perspective diferite.

O alta stadializare a dezvoltarii intelectuale, care include si evolutia la maturitate si varsta a III-a, este cea propusa de Schaie (1977-1978, apud Cavanaugh, 1993). Dezvoltarea intelectuala cuprinde cinci stadii si se desfasoara printr-o serie de treceri de la 'Ce trebuie sa stiu?' (achizitia cunostintelor si a competentelor in primele doua stadii caracteristice copilariei si adolescentei) la 'Cum trebuie sa utilizez ceea ce stiu?' (integrarea acestor cunostinte si abilitati intr-un cadru practic, pe parcursul stadiilor responsabilitatii si a celui executiv, intre 30 si 60 de ani) si mai departe la 'De ce trebuie sa stiu?' (cautarea intelesului si a scopului, care culmineaza cu intelepciunea varstei a treia).

Ne vom referi in continuare la modificarile care apar in sfera capacitatilor intelectuale pe perioada varstelor adulte si la particularitatile procesului de rezolvare de probleme.

3.2. Modificari ale capacitatilor intelectuale

Studiile transversale initiale pe aceasta tema, care comparau performantele la aceleasi probe ale subiectilor apartinand diferitelor categorii de varsta, au pus in evidenta un declin al coeficientului de inteligenta dupa 20 de ani (Sigelman si Shaffer, 1995). Cercetarile longitudinale pe aceasta tema au corectat intr-o oarecare masura perspectiva, indicand faptul ca declinul nu se produce decat dupa varsta adulta de mijloc si nu are severitatea estimata anterior. In ambele tipuri de studii exista anumite surse de eroare care influenteaza negativ validitatea rezultatelor obtinute. Astfel in cazul studiilor transversale apare efectul generatiei (cohortei), care postuleaza ca diferentele inregistrate la nivelul capacitatilor intelectuale se datoreaza de fapt diferentei de natura educationala si de experienta de viata dintre subiectii care apartin diferitelor grupe de varsta. Rezultatele studiilor longitudinale sunt influentate de testarea repetata a subiectilor, precum si de pierderea pe parcurs a subiectilor (moarte experimentala), rezultatele finale caracterizand intr-o masura mai mica populatia studiata.

O combinatie a celor doua tipuri este studiul secvential. Un astfel de studiu a fost realizat de catre W. Schaie si colaboratorii sai (1983, 1995 apud Santrock, 2002) pentru investigarea problemei regresiei la nivelul capacitatilor intelectuale odata cu inaintarea in varsta. Studiul a inceput in 1956 cu investigarea unui lot de subiecti (cu varsta cuprinsa intre 22 si 70 de ani) pe baza aplicarii unui test structurat pe cinci domenii (pornind de la factorii inclusi de Thurstone in structura inteligentei): rationament, intelegere verbala, memorie si fluenta verbala, rapiditate perceptiva, abilitati numerice si spatiale. Dupa 7 ani lotul initial a fost retestat si un alt lot (subiecti cu varsta cuprinsa tot intre 22 si 70 de ani) a fost luat in studiu, aplicandu-li-se aceleasi probe. Aceste loturi faceau posibila determinarea modului in care performanta subiectilor se modifica intr-un interval de sapte ani si compararea performantei subiectilor apartinand cohortelor diferite (celor care aveau 22 de ani in 1956 cu cei care aveau aceeasi varsta in 1963). Aceeasi strategie a fost repetata in 1970, 1977 si 1984, furnizand informatii despre generatii diferite si informatii longitudinale pe o perioada lunga de timp (28 de ani pentru subiectii primului lot).

Rezultatele studiului indica faptul ca efectul generatiei asupra performantei este semnificativ, perspectiva oferita de studiile transversale fiind distorsionata datorita lui. Generatiile nascute mai recent le depaseau pe cele anterioare aproape la toate probele. Rezultatele obtinute prin inregistrarea longitudinala arata ca in cele mai multe domenii apar progrese pana la 30 de ani, dupa care - in medie - performantele sunt relativ stabile sau chiar cresc pana in jur de 60 de ani, cand incep sa scada, insa la o varsta mult mai inaintata decat cea indicata de studiile anterioare. Rata declinului este diferita pentru capacitatile investigate: performantele la probele pentru masurarea rapiditatii perceptive si aptitudinii spatiale scad mai de timpuriu decat cele obtinute in cazul probelor de fluenta si comprehensiune verbala.

Ca atare se face distinctia intre diferite tipuri de inteligenta. Inteligenta fluida (considerata libera de factorul cultural-educational, masurata prin probe de rationament si aptitudini spatiale) atinge dezvoltarea maxima la sfarsitul adolescentei si incepe sa scada la sfarsitul tineretii conform rezultatelor studiilor transversale. Studiile longitudinale sugereaza un declin mai tardiv si cu un ritm mai lent, insa rezultatele pot fi datorate unei imbunatatiri a performantei cauzata de testarea repetata si nu de imbunatatirea capacitatilor intelectuale in sine. Inteligenta cristalizata implica sarcini care sunt in mai mare masura dependente de factorul educational si cultural, performanta pastrandu-se constanta pana in perioada varstei a treia. (Papalia & Olds, 1987)

3.3. Rezolvarea de probleme

In domeniul rezolvarii de probleme, un rol important revine tipului sarcinilor oferite: pentru cele traditionale, prezentate in conditii de laborator, tinerii inregistreaza performante superioare adultilor maturi, iar acestia, la randul lor, ii depasesc pe subiectii din categoria varstei a treia. In cazul in care problemele sunt derivate din domeniile in care persoana este competenta, deseori maturii ii depasesc pe tineri, iar declinul performatei varstnicilor nu mai este atat de sever. Ca atare, pentru sarcinile de laborator nefamiliare, fara conexiuni cu experienta proprie, performanta tinde sa descreasca dupa perioada tineretii, iar pentru sarcinile familiare, legate de domeniile de expertiza ale persoanei, performanta se imbunatateste pentru perioada de mijloc a varstelor adulte, declinul fiind mai mic pentru varsta a III-a (Sigelman si Shaffer, 1995).

Rezultatele comparatiei dintre performanta tinerilor si adultilor maturi fac trimitere la paralela expert - novice. Diferentele in procesarea informatiilor dintre aceste doua categorii influenteaza eficienta lor. Aceste diferente sunt prezente in cazul urmatorilor factori (Miclea si Lemeni, 1999):

volumul si modul de organizare al cunostintelor - Expertii poseda pentru domeniul lor de competenta mai multe unitati de informatii relevante dobandite pe baza experientei si a reflexiei asupra propriei performante;

repertoriul si puterea strategiilor rezolutive - Puterea unei strategii se refera la nivelul la care se afla ea in ierarhia strategiilor: cu cat se afla la un nivel superior in ierarhie inglobeaza si subordoneaza strategiile aflate la nivel inferior si are o putere mai mare;

metacognitia - Este vorba de cunostintele despre modul in care functioneaza procesele, mecanismele cognitive;

adancimea procesarii informatiei - Se refera la nivelul de procesare a informatiei, asociindu-se cu o mai mare posibilitate de stocare a sa in memoria de lunga durata;

capacitatea de transfer - Depinde de factorii mentionati, fiind un efect al acestora: volumul mare si organizarea flexibila a cunostintelor, constientizarea limitelor si valorii strategiilor rezolutive si capacitatea metacognitiva superioara conditioneaza transferul.

In cazul problemelor noi sau complexe rezolvitorul nu mai poate face apel la algoritmi. Se afla in fata unui numar mare de alternative, fiind necesara utilizarea unor strategii euristice. Rezolvitorul va trebui sa selecteze pentru investigare o mica parte din totalul alternativelor care sa-l conduca la rezultatul corect, selectia avand la baza procedee euristice (rationamente neformalizate care urmeaza scheme fluente). Utilizarea euristicilor in procesul de rezolvare a problemelor constituie o alta diferenta intre experti si novici. (Radu si colab., 1993)

4. Dezvoltarea judecatii morale

L. Kohlberg identifica in cadrul teoriei sale referitoare la dezvoltarea judecatii morale sase stadii, structurate pe trei niveluri: preconventional (stadiul 1 si 2), conventional (stadiile 3 si 4) si postconventional (stadiul 5 si 6). Teoria sa accentueaza caracterul invariant si universal al succesiunii secventelor, considerand acest lucru derivat din caracteristicile stadiilor dezvoltarii intelectuale propuse de J. Piaget. Acest lucru a fost demonstrat experimental prin studii longitudinale transculturale, subiectii acestora, indiferent de cultura din care proveneau, parcurgand succesiunea de stadii pana la un punct. In plus, mai putin de 5% din subiecti au regresat de la un stadiu la altul (inferior), proportia lor fiind atat de mica incat a fost considerata rezultatul erorilor in cotare. Totusi dezvoltarea pana la nivelul stadiului 4 este in mai mare masura sustinuta experimental decat dezvoltarea ulterioara (stadiile 5 si 6). Atingerea acestor stadii se realizeaza, daca acest lucru se produce, doar in perioada adulta. Studiile indica faptul ca majoritatea tinerilor intre 30 si 40 de ani se gasesc la nivelul conventional, doar aproximativ 15% dintre ei situandu-se la nivelul postconventional (Sigelman si Shaffer, 1995).

Ca atare dezvoltarea morala continua pe parcursul varstelor adulte si daca in copilarie si adolescenta pare sa fie in mare parte dependenta de dezvoltarea cognitiva, in perioadele urmatoare rolul cel mai important ii revine experientei personale in situatiile sociale. Evenimentele care produc schimbari in sistemul judecatilor morale ale adultului au o componenta emotionala puternica, aceasta declansand reconsiderarea situatiei intr-un mod in care discutiile ipotetice, care nu implica experienta proprie, nu pot sa o faca. Pe masura ce persoanele trec prin aceste experiente sunt din ce in ce mai deschise spre cunoasterea si luarea in considerare a punctului de vedere al altora in legatura cu conflictele morale si sociale. Chiar L. Kohlberg considera ca printre factorii care influenteaza dezvoltarea morala se numara, pe langa nivelul dezvoltarii intelectuale, experientele sociale relevante, in categoria lor incluzand: interactiunile sociale in cadrul carora persoana sesizeaza punctele de vedere diferite de ale sale, perioada mai lunga de scolarizare care produce contactul cu diferite perspective si sisteme de gandire si participarea la un sistem democratic de guvernare care recunoaste dreptul de exprimare a opiniei proprii (Papalia si Olds, 1987).

5. Dezvoltarea sociala

Perioada tineretii este caracterizata prin asumarea unor noi roluri in diferite domenii, acestea influentand evolutia ulteriora a individului. In general persoanele fac primele alegeri legate de relationarea cu partenerul/partenera in cadrul unei relatii intime profunde, precum si referitoare la activitatea profesionala.

5.1. Stabilirea unei relatii intime de iubire

In cultura umana iubirea s-a bucurat de o atentia deosebita, regasindu-se in lucrarile filosofilor, romancierilor si moralistilor, constituind o sursa de inspiratie pentru poeti, muzicieni si creatori ai operelor de arta.

Dragostea este mai dificil de studiat cu mijloace precise stiintifice, ea putand fi inteleasa pe deplin doar ca experienta traita, de comuniune simultan sexuala, psihologica, spirituala (Mitrofan si Ciuperca, 1997). Incepand cu anii ’70 este prezenta o preocupare constanta a cercetarii psihologice pentru acest domeniu, producandu-se detasarea de sprijinirea initiala pe elemente de psihologie “naiva”.

O problema importanta spre care s-a indreptat atentia cercetarilor este cea a optiunii pentru un anumit partener.

La prima vedere acest proces este explicat in totalitate de trairea sentimentului pur al iubirii fata de partener, in sociatatea actuala casatoriile aranjate de rude tin in cea mai mare parte de domeniul trecutului. Insa studiile arata ca optiunea pentru un anumit partener nu este atat de libera pe cat pare pentru majoritatea oamenilor, fiind influentata de o varietate de factori. Acesti factori vor fi analizati pornind de la modelul filtrului in selectia partenerului propus de Udry (1971 apud Sigelman si Shaffer, 1995).

Autorul considera ca alegerea unui partener este rezultatul unui proces de selectie constand dintr-o succesiune de etape, in fiecare etapa un alt criteriu (filtru) dobandind o importanta maxima.

Astfel, chiar daca jumatatea ta perfecta se afla in Spania, pentru a te indragosti de acea persoana trebuie intai de toate sa o intalnesti, impreunandu-se conditia proximitatii spatiale (proprinquity). In unele cazuri acest factor este depasit cu ajutorul mijloacelor tehnice moderne (casatorii ale persoanelor care s-au cunoscut corespondand prin posta electronica), insa decizia finala aste luata totusi dupa intalnirea celor doua persoane.

Cercetarile de teren au pus in evidenta o corelatie pozitiva semnificativa intre acest factor si atractia interpersonala (Newcomb, 1961; Segal, 1974, apud Brehm si Kassin, 1990), insa releva si faptul ca dintre cei aflati in vecinatatea noastra fizica fac parte si cele mai apropiate persoane (prieteni, prietene, iubit/a), dar si cele antipatizate. Prin urmare, proximitatea spatiala ofera posibilitatea interactiunilor sociale si nu determina calitatea lor. De retinut ca efectul proximitatii nu actioneaza prin el insusi: vecinatatea favorizeaza contactele reciproce, mijloceste comunicarea, iar asemanarea de opinii si valori constituie o sursa de convergenta, atractie interpersonala. Proximitatea spatiala acumuleaza si alte criterii homogramice (etnie, statut socio-profesional, religie, rasa) fiind asociata cu similaritatea culturala (Ilut, 1995).

De asemenea, expunerea repetata la anumiti stimuli duce, in anumite conditii, la cresterea pozitivitatii evaluarii acelor stimuli (efectul familiaritatii), intalnire repetata cu o persoana marind gradul de atractie fata de ea. (Radu, Ilut si Matei, 1994)

Fig. 1 - Modelul filtrului in selectia partenerului propus de Udry

(1971 – adaptat dupa Sigelman si Shaffer, 1995)

Cel de-al doilea filtru este al atractivitatii fizice. Acest factor este unul important, experimentele realizate pe baza intalnirilor cu parteneri necunoscuti (blind date) au indicat ca el este singurul semnificativ in functie de care subiectii au evaluat cat de mult le-a placut prima lor intalnire (Walster si colab., 1966, apud Ilut, 1995). In explicarea importantei atractivitatii fizice in selectia partenerului au fost luati in considerate anumiti factori:

infatisarea fizica este o recompensa in sine, satisfacand nevoi estetice ale celorlalti;

existenta unui beneficiu al celui care se asociaza cu o persoana atractiva, prin faptul ca o parte a aprecierii pozitive fata de aceasta se va rasfrange asupra partenerului;

Acest efect se produce cand persoanele sunt observate impreuna, fiind percepute simultan; insa cand ele sunt percepute succesiv, sunt evaluate prin contrast, pe baza compararii lor.

stereotipul “ceea ce este frumos este si bun” – convingerea ca persoanele atractive fizic poseda si alte caracteristici dezirabile (efect de halo). Ele sunt evaluate ca fiind mai sociabile, amabile, sensibile fata de problemele semenilor, avand un viitor care promite satisfactii in plan familial si al carierei.

De remarcat insa ca frumusetea nu aduce doar avantaje: exista si stereotipuri negative. Femeile sunt considerate egocentrice si superficiale, iar barbatii mai putin inteligenti. Persoanele atractive sunt supuse si unei presiuni sociale mai mari pentru a-si mentine infatisarea placuta, trecand mai greu peste scaderea atractivitatii fizice odata cu inaintarea in varsta. Oricum aceasta presiune este mai ridicata in cazul femeilor, datorita disparitatii dintre capitalul marital al celor doua sexe: barbatii pun un mai mare accent asupra atractivitatii fizice a partenerei (corespunzator capitalului marital traditional al femeii predominant erotico-estetic), pe cand pentru femei mai importante par a fi calitati precum ambitia, inteligenta si statutul socio-economic (care corespund capitalului material-social al barbatului), dovedind ca barbatul va fi capabil sa-si sustina economic familia (Sigelman si Shaffer, 1995).

Studiile de laborator si de teren arata ca in functie de atractia fizica autoevaluata, avem tendinta de a ne alege un partener similar noua, functionand si in acest caz, ipoteza potrivirii. Conform acesteia persoanele sunt atrase si au tendinta de a forma relatii cu cei care sunt similari din punctul de vedere al unor caracteristici (Huston, 1983; Feingold, 1988 apud Brehm si Kassin, 1990).

Urmatorul filtru este cel al mediului social comun al celor doua persoane. Aici intervin ca si criterii de comparatie a partenerilor variabile socio-demografice ca: rasa, etnia, religia, nivelul socio-economic si educational. Referindu-ne la aceste aspecte exista o puternica tendinta de a opta pentru un partener similar noua (homogamie), ea fiind demonstrata prin analiza cuplurilor conjugale. In legatura cu varsta sotilor la casatorie, exista totusi o abatere sistematica catre o varsta mai mare a barbatului la casatorie decat a partenerei lui (Ilut, 1995).

Dupa ce potentialul partener trece prin aceste filtre largi, urmatorul este cel al similaritatii atitudinal-valorice. Investigatii pe cupluri maritale au dovedit ca exista o corelatie pozitiva intre similaritatea axiologica, de personalitate si satisfactia, fericirea raportata de parteneri, atat in cazul similaritatii reale cat si pentru cea perceputa de cei doi. Totusi, studiile ai caror subiecti sunt casatoriti, mai ales in cazul unei perioade lungi de mariaj, nu au o relevanta prea mare pentu demonstrarea importantei efectului similaritatii in optiunea pentru un partener. Pe masura trecerii timpului partenerii seamana tot mai mult unul cu altul, de aceea sunt preferate cercetarile sistematice ale cuplurilor aflate in perioada “curtarii”. Si acestea sustin, de asemenea, importanta acestui filtru in evolutia relatiei de iubire (Brehm si Kassin, 1990; Ilut, 1995). Explicatia o regasim si in teoria actelor comunicative dezvoltata de Th. Newcomb (1965 apud Radu, Ilut si Matei, 1994): atitudinile asemanatoare ale partenerilor fata de diferite evenimente, persoane, valori (numite “relatii simetrice”fata de obiectul atitudinii) constituie sursa de confirmare, de validare sociala a opiniilor, functionand ca o intarire, consolidand relatia interpersonala, dorinta de contact si de reiterare a dialogului.

Pana in acest moment, in procesul de selectie a partenerului a primat ipoteza similaritatii partenerilor (“Cine se aseamana se aduna”), homogamia aplicandu-se in cazul tuturor factorilor prezentati.

Selectivitatea socio-culturala opereaza la nivelul existentei cotidiene foarte fin, insidios, fiind mai putin sesizabila la nivelul simtului comun, pentru care casatoria, relatiile de iubire apar ca fiind “libere”. Studiile au indicat ca, pe langa similaritatea partenerilor (reala sau perceputa de catre acestia) mai intrevine si complementaritatea. Ea se refera la compatibilitatea dintre doua persoane bazata pe existenta unor caracteristici opuse pe care le poseda partenerii sau a nivelurilor diferite ale aceleasi nevoi (“Contrariile se atrag”).

Complementaritatea este bine ilustrata in prescriptiile sociale fata de rolul femeii si al barbatului in cuplu, fixate in rolurile traditionale de gen. Anumite comportamente si sarcini domestice sunt atribuite persoanelor in functie de categoria de sex careia ii apartin. Justificarea acestei diviziuni a rolurilor are la baza diferentele care exista, in opinia grupului social, intre femeie si barbat la nivelul caracteristicilor fizice si de personalitate.

Autorii considera ca mariajele bazate pe complementaritate de nevoi si trasaturi de personalitate care se inscriu in prescriptiile sociale de rol (de exemplu barbat dominant - femeie submisiva; barbat cu avere si pozitie sociala - femeie frumoasa) au sanse mai mari de stabilitate decat cele bazate pe complementaritatea inversa (femeie dominanta, autoritara - barbat ascultator, supus), presiunea sociala actionand in sensul mentinerii rolurilor de gen (Ilut, 1995; Mitrofan si Ciuperca, 1997).

In final Udry noteaza ca, pe langa potrivirea partenerilor, trebuie sa fie prezenta si dorinta acestora de a se implica in relatie, masura in care sunt pregatiti pentru o angajare de durata fiind hotaratoare pentru ca relatia sa fie una stabila si sa conduca la casatorie (cuplu stabil).

5.2. Dezvoltarea carierei

Perioada tineretii este cea in care cele mai multe persoane se angajeaza si ocupa primul lor loc de munca, dobandind independenta financiara si asumandu-si noi responsabilitati si roluri care le modeleaza identitatea. Sigur ca ocupatia joaca un rol important de-a lungul tuturor perioadelor, in copilarie fiind prezente preocuparea pentru ceea ce persoana “vrea sa devina cand va fi mare”, in adolescenta luptand pentru a-si dezvolta identitatea vocationala si pentru decizia de a se angaja intr-un anumit domeniu de activitate sau a se pregati pentru o profesie care solicita o noua perioada de scolarizare. Pe parcursul perioadei de maturitate pot sa apara situatii in care persoana pune la indoiala alegerea facuta, schimbandu-si profesia sau uneori fiind nevoit sa faca acest lucru datorita somajului urmat de incapacitatea de a-si gasi un loc de munca in domeniul pentru care s-a pregatit initial. Persoanele in varsta se confrunta cu problemele retragerii din activitate, dupa pensionare simtind lipsa activitatii pe care o prestau si pierzandu-si statutul pe care-l aveau anterior acestui eveniment.

Teoriile dezvoltarii la varstele adulte pe care le-am prezentat ilustreaza legatura existenta intre activitatea profesionala a individului si aspectele intelectuale si socio-afective ale dezvoltarii.

Studiile indica faptul ca aceasta perioada este marcata de incercarea de a stabili o implicare ferma, o angajare profunda fata de un anumit domeniu de activitate si de o anumita profesie.

Comparativ cu persoanele mai varsnice, la inceput tinerii au un grad mai scazut de implicare si prezinta o mai mare rata a fluctuatiei profesionale si a absenteismului datorat unor motive subiective, ca efect al incercarilor de a gasi profesia si locul de munca cel mai potrivit.

Tinerii sunt constienti de faptul ca in aceasta perioada schimbarile sunt mai usor de facut decat mai tarziu, presupunand mai putine costuri si au, de asemenea, un spirit critic mai ascutit fata de locul lor de munca decat dupa ce s-au implicat profund in exercitarea respectivului rol. Spre sfarsitul acestei perioade este prezenta la majoritatea persoanelor implicarea, angajarea accentuata, cu interiorizarea rolului profesional.