Anatomia si fiziologia ficatului - greutate, culoare si dimensiune

1 ANATOMIA FICATULUI

Ficatul este cel mai voluminos viscer. Este un organ glandular cu functii multiple si importante in cadrul economiei generale a organismului; ficatul este un organ metabolic deosebit de important. El intervine in metabolismul

intermediar al glucidelor, proteinelor si lipidelor; detoxifica organismul,transformand unele substante toxice in compusi nenocivi pe care ii elimina. Ficatul nu primeste numai sange arterial, ca oricare organ. La el este dus prin vena porta si sange incarcat cu principii nutritive din teritoriul organelor digestive abdominale. Aceste multiple activitati hepatice solicita aproximativ 12% din consumul general de oxigen al organismulu Aproape o treime din debitul de intoarcere venoasa in atriul drept provine din venele hepatice.La iesire din ficat, sangele din venele hepatice atinge 45⁰C.Ficatul este un organ vital; distrugerea sau extirparea lui totala determina moartea.

GREUTATE SI DIMENSIUNE

Ficatul este un organ foarte vascularizat; este cel mai greu viscer.Cantareste in medie la omul viu 1200-1500g, este cu 500-700g, uneori cu 900g, mai greu din cauza sangelui pe care il contine. Dimensiunile lui medii la omul viu sunt urmatoarele: 28cm in sens transversal (lungimea); 8cm in sens vertical la nivelul lobului drept (grosimea) si 18 cm in sens antero-posterior (largime).Dar volumul ficatului variaza foarte mult:cu varsta,cu sexul, dupa cantitatea de sange continut,cu perioadele digestiei, cu starile patologice.

CULOARE

Ficatul la omul viu e rosu-brun. Intensitatea culorii, variaza in raport cu cantitatea de sange pe care o contine, un ficat congestionat, plin cu o cantitate mai mare de sange, are o culoare mai inchisa.      

CONSISTENTA, ELASTICITATE, PLASTICITATE

Ficatul are o consistenta mai mare decat celelalte organe glandulare. El este dur, percutia lui da matitate. Este friabil si putin elastic, motiv pentru care se rupe si se zdrobeste usor.In practica medicala, se intalnesc frecvente rupturi ale organului de origine dramatica. Ficatul are o mare plasticitate ,ceea ce ii permite sa se muleze dupa organele invecinate.

SITUATIE

Ficatul este un organ asimetric .Cea mai mare parte a lui (aproximativ trei patrimi)se gaseste in jumatatea dreapta a abdomenului si numai restul (o patrime) se gaseste in jumatatea stanga. El raspunde deci hipocondrului drept, epigastrului si unei parti din hipocondrul stang.

ASPECT

Ficatul are un aspect lucios si e foarte neted. Numai versantul posterior al fetei diafragmatice,care e lipsit de peritoneu,are un aspect aspru,rugos.

LOJA HEPATICA. Ficatul este situat in etajul supramezocolic.

MIJLOACE DE FIXARE

El este mentinut la locul lui, cu toate organele abdominale in primul rand prin presa abdominala. Deasemenea el este sustinut de suportul elastic al celorlalte organe abdominale.Cu toate mijloacele de fixare, ficatul nu e imobil. El se misca in timpul respiratiei: coboara in respiratie si urca in inspiratie. De aceea cand se palpeaza ficatul se recomanda pacientului sa respire superficial.

CONFORMATIE EXTERIOARA SI RAPORTURI

Ficatului i se descriu doua fete: una inferioara, viscerala si alta superioara, diafragmatica. Fetele sunt separate in partea anterioara printr-o margine inferioara,totdeauna bine exprimata .In partea posterioara, cele doua fete se continua una cu cealalta, asa ca limita separativa dintre ele apare foarte stearsa. La exterior ficatul apare format din doi lobi, unul drept si unul stang. Separatia lor e indicata pe fata diafragmatica a organului prin insertia ligamentului falciform. Acest ligament e situat in planul medio-sagital al corpului, asa ca lobul drept e mult mai voluminos decat lobul stang. Pe fata viscerului linia de separare intre cei doi lobi e data de santul sagital stang.

Fata viscerala. Pe aceasta fata se gaseste o regiune deosebit de importanta-hilul ficatulu Fata este plana si priveste in jos, inapoi si spre stanga. Se continua cu portiunea posterioara a fetei diafragmatice. Fata diafragmatica priveste in sus si inainte , de aceea o numesc fata superioara. Ea este acoperita pe cea mai mare intindere de peritoneu, cu exceptia portiunii sale posterioare care adera strans la diafragma. Aceasta fata diafragmatica este convexa, patrunde in torace si se ascunde in cea mai mare parte sub cupola diafragmei; numai o mica parte se pune in contact cu peretele abdominal anterior. Fata diafragmatica este intinsa si datorita convexitatii sale i se descriu patru portiuni orientate in directii diferite, cu patru fete diferite care se continua intre ele fara limite evidente . Avem astfel trei portiuni: superioara , anterioara si posterioara. Primele trei portiuni sunt acoperite de peritoneu si se intind de la marginea inferioara a ficatului pana la foita superioara a ligamentului coronar;ele formeaza impreuna partea libera a fetei diafragmatice.

STRUCTURA FICATULUI

Ficatul este invelit de doua membrane, peritoneul si tunica fibroasa. Parechimul ficatului este format din lame anastomozate intre ele de celule hepatice, cuprinse intr-o vasta retea de capilare sanguine; intre lamele de celule hepatice se formeaza un sistem de canalicule biliare.

Invelisurile ficatulu Ficatul este invelit in cea mai mare parte de peritoneul visceral care ii formeaza tunica seroasa. Peritoneul acopera fata viscerala si majoritatea fetei diafragmatice. Cele doua fete (cea superioara si cea inferioara) tind sa se apropie pe portiunea posterioara a fetei diafragmatice formand ligamentul coronar. Peritoneul ficatului, trecand de pe fanta pe organele invecinate,da nastere unor formatiuni peritoneale: smentul mic, ligamentul falciform, ligamentul coronar, ligamentele triunghiulare. Intre diafragma si organele din etajul supramezocolic-si dintre ele in primul rand ficatul- se formeaza doua depresiuni adanci ale peritoneului: recesurile subfrenetice,drept si stang, separate intre ele de ligamentul falciform . In aceste recesuri se pot forma abcesele subfrenice.

VASE SI NERVI

Ficatul are o dubla circulatie sanguina: nutritiva si functionala. Circulatia nutritiva asigura aportul de sange hranitor, bogat in oxigen . Sangele este adus de artera hepatica, ramura a trunchiului celiac. Dupa ce a servit nutritia oxigenului, sangele este condus prin venele hepatice in vena cava inferioara.

Circulatia functionala este asigurata de vena porta. Aceasta vena aduce sangele incarcat cu substantele nutritive absorbite la nivelul organelor digestive abdominale si de la splina , substante pe care celulele hepatice le depoziteaza sau le prelucreaza. De la ficat, sangele portal este condus mai departe tot prin venele hepatice. Sistemul vascular al ficatului este format din doi pedicul Pediculul aferent al circulatiei de aport , este format de artera hepatica si de vena porta; acestora li se adauga ductul hepatic, vasele limfatice si nervii ficatului, alcatuind toate impreuna pediculul hepatic.Pediculul eferent (superior) al circulatiei de intoarcere este format de venele hepatice.

Artera hepatica pleaca din trunchiul celiac si dupa un traiect orizontal de-a lungul marginii superioare a corpului pancreasului se bifurca in artera hepatica proprie si in artera gastroduodenala . Artera hepatica proprie urca in pediculul hepatic , intre foitele omentului mic, si la 1-2cm dedesubtul santului transvers, se divide in cele doua ramuri terminale ale sale-dreapta si stanga.

Vena porta colecteaza si transporta la ficat sangele venos de la organele digestive abdominale (stomac, intestin subtire si gros, pancreas) si de la splina. Ea are particularitatea de a poseda la ambele extremitati cate o retea capilara: una la extremitatea perifica de origine, cealalta la extremitatea periferica centrala, terminata in ficat.

Venele suprahepatice formeazaa pediculul eferent. Ele culeg sangele adus la ficat de vena porta si artera hepatica; nu insotesc ramurile pediculului portal, ci trec intre acestea, avand o directie perpendiculara pe ele. Sangele drenat din lobuli prin venele centrale, trece in venele sublobulare, apoi in vene, din ce in ce mai mari, care in cele din urma dau nastere la trei vene hepatice. Cele trei vene se varsa in partea superioara a portiuni hepatice a venei cave inferioare. Nervii provin din nervii vagi, din plexul celiac si din nervul vag parasimpatic.

1.2 FIZIOLOGIA FICATULUI

Ficatul este o glanda anexa a tubului digestiv care prin activitatea sa metabolica reprezinta unul dintre cele mai complexe organe interne.

1.2.1. FUNCTIILE FICATULUI

1. Elimina pe cale biliara pigmentii biliari, colesterol, unele metale grele si fosfataza alcalina.   

2. Intervine in metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vitaminelor si    substantelor minerale.

3. Are rol in termoreglare, sangele din venele hepatice avand temperatura cea mai ridicata in organism.                                                                                        

4. Are functie antitoxica, capteaza particulele straine in intestin in circulatia prin celulele Kupffer; in hepatocite se produce conjugarea , oxidarea si reducerea unor substante cu efect nociv:

-formarea ureei din amoniac (functie ureoproteica)

-reducerea, conjugarea si inactivarea unor hormoni

Functia antitoxica consta in faptul ca ficatul dispune de activitati prin care substantele toxice de origine exogena, ca si acelea rezultate din metabolismele endogene sunt transformate in substante mai putin toxice si eliminate ca atare. Neutralizarea substantelor toxice este realizata de ficat cu ajutorul proceselor de conjugare a acestor substante, cu sulful de exemplu (actiunea de sulfoconjugare). Ficatul este un important depozit de vitamine A, B₂, B₁₂, D, K. El intervine in convertirea carotenilor in vitamina A, in transformarea vitaminei B₁, in cocarboxilaza, in conjugarea vitaminei B₂ pentru formarea fermentului galben respirator, in procesul de sintetizare a protrombinei cu ajutorul

vitaminei K.

Sinteza fermentilor necesari proceselor vitale este indeplinita intr-o foarte mare masura de ficat. Fermentii sunt complexe macromoleculare legate de grupari active, iar sinteza lor reprezinta o activitate laborioasa a hepatocitului si necesita integritatea anatomica si functionala a ficatulu Ficatul mai intervine in mentinerea echilibrului acidobazic, ca depozit al apei si posibilitatea de a echilibra perturbarile circulatori

5. In perioada embrionara are functie hematopoetica.

6. La adult sintetizeaza factorii coagulatorii si fibrinolize

7. Contribuie la transferul sangelui din sistemul port in marea circulatie si la depozitarea sangelui (volumul stagnant).

8. Functia biligenetica, de formare si excretie a bilei

1.2.2. BILA

-este produsul de secretie a excretiei hepatice.

-nu este un suc digestiv propriu-zis,pentru ca nu contine enzime.

Singura enzima biliara care se excreta prin bila este fosfataza alcalina (N=2-4,5 unitati Bodansky sau 21-81 U./l la 37`C ) si alte componente ca:

1.Saruri biliare care se formeaza pe seama colesterolulu Functia sarurilor biliare: emulsionarea grasimilor (fractionarea lipidelor in picaturi fine); activeaza lipazele din intestin; favorizeaza absorbtia acizilor gras

2.Pigmenti biliari care rezulta din descompunerea hemoglobinei la nivel hepatic. Se formeaza globina si fierul care sunt reutilizate, iar porfirina se descompune in pigmenti biliar Din globina se formeaza biliverdina (culoarea verde) care este redusa la bilirubina (culoare galben-auriu).Bilirubina circula in sange sub forma neconjugata, instabila =bilirubina indirecta sau neconjugata. La nivelul ficatului aceasta este conjugata cu acidul glucuronic si formeaza bilirubina directa sau conjugata.

Bilirubina-totala =3-10 mg/1

-directa =1-3 mg/1

-indirecta=2-7 mg

Pigmentii biliari sunt reprezentati de bilirubina care ajung prin caile biliare in intestin. La nivelul intestinului gros, bilirubina conjugata este din nou deconjugata si se transforma in urobilinogen si acesta in stercobilinogen , care in contact cu aerul se oxideaza si formeaza stercobilina care da culoarea bruna materiilor fecale. Acumularea pigmentilor biliari in tesuturi da culoarea galbena a tegumentelor si mucoaselor=icter.

Cauzele icterului:-obstructia cailor biliare (icter obstructiv).

-degradarea intensa a hematiilor (icter hemolitic).

Proiect: Digestia in intestinul subtire - functii ale intestinului subtire Eseu: Replicarea si biosinteza adn-ului. implicatii si aplicatii medicale.

-distrugerea celulelor hepatice (hepatite).

-congenital, prin absenta enzimei care intervine in conjugarea bilirubinei indirecte (glucuroil-tranferaza).

3.Colesterolul este o alta substanta organica care se gaseste in bila; el este mentinut in suspensie datorita sarurilor biliare. Cand concentratia sarurilor biliare scade, colesterolul precipita si formeaza calculi biliar Colesterolul total plasmatic =130-180 mg/1.

Reglarea secretiei biliare. Secretia biliara este stimulata de substantele care maresc secretia biliara=coleretice:         

-saruri biliare

-produsi de digestie proteica, grasimile si uleiurile (mai putin glucidele)                                                           

-secretina (eliberata de glandele duodenale).

Evacuarea bile In afara perioadelor de digestie , musculatura veziculei biliare este relaxata; uneori se observa contractii ritmice slabe. Contractiile puternice ale veziculei sunt provocate in primul rand, de ingerarea alimentelor (iar datorita elaborarii unui reflex conditionat,si de loti excitantii care insotesc acest act); in al doilea rand , aceste contractii sunt determinate de unii agenti care stimuleaza musculatura veziculei biliare actionand din partea intestinulu  Bila este secretata continuu, eliminarea ei in intestin este ritmata de perioadele digestive. In perioadele interdigestive, bila se acumuleaza in vezicula biliara. Substantele care produc evacuarea bilei=colagose:

-galbenusul de ou

-grasimea si laptele, frisca, smantana

-produsele de digestie a proteinelor, peptinele.Unele substante care intensifica foarte mult secretia biliara a ficatului , cum ar fi acidul clorhidric, bila, apa, provoaca relaxare peretilor veziculei biliare.

Contractiile ritmice ale veziculei biliare , o data intrate sub influenta excitantior de la nivelul intestinului, dureaza un timp indelungat (3-4 ore si chiar mai multe), scazand treptat. Odata cu contractiile ritmatice se observa o modificare a gradului de tensiune a veiculei, adica modificarea tonusului ei; intensificarea contractiilor este insotita de obicei de cresterea tonusulu

Nervos, evacuarea bilei este stimulata de vag si inhibata de simpatic; se pare ca exista si influente umorale asupra musculaturii veziculei biliare. S-a descris un anumit hormon numit colecistikinina, care se elaboreaza in peretele intestinal in aceleasi conditii in care se formeaza si secretina; acest hormon stimuleaza pe cale sanguina motilitatea veziculei biliare.

Rolul bilei intervine in: absorbtia grasimilor, absorbtia vitaminelor, hiposolubile (A, D, K), eliminarea unor substante (colesterolul), are efecte laxative prin stimularea motilitatii intestinale.

I HEPATITA CRONICA DE ETIOLOGIE VIRALA

Prin hepatita cronica se intelege o leziune sistematizata a ficatului, caracterizata printr-o infiltrare predominant portala, cu celule mononucleare, limfocite si plasmocide si prin dezvoltarea anormala a tesutului conjuctiv. 75% din cazuri prezinta in antecedente hepatita virala, hepatita cronica manifestandu-se dupa cel putin 6 luni de la debutul acesteia. 10% din hepatitele virale evolueaza catre cronicizare si aproape 20%din ciroze succeda unei hepatite cronice. Meritul de a fi descris si individualizat hepatita cronica, revine hepatologului german Heinz Kalk.

Timp indelungat hepatita cronica ca entitate clinica nu a fost admisa, fiind inclusa fie in hepatita virala prelungita, fie in cirozele hepatice incipiente. Dealtfel , delimitarea de ciroze este esential biopsica.

I1. CLASIFICAREA HEPATITELOR CRONICE

Dupa criterii etiologice hepatitele cronice se impart in:

Hepatita cronica cu virus B

Hepatita cronica cu virus C

Hepatita cronica cu virus D

Hepatita cronica medicamentoasa

Hepatita autoimuna

Ciroza biliara primitiva

Colangita sclerozanta primitiva

Hepatita criptogenica

Deficitul de α₁-antitripsina

Boala Wilson

Conceptul etiologic virusal hepatic al hepatitei cronice nu este nou, insa multa vreme a fost subestimat. Episoadele acute icterice de hepatita virotica au fost legate de hepatita cronica, creindu-se chiar denumirea de hepatita cronica posthepatica, postvirotica sau postnecrotica. Cu toate acestea , pana in ultima vreme , lipsind metodele de detectare a virusurilor hepatice, demonstrarea relatiei dintre infectia virusal hepatica si boala cronica de ficat a fost limitata, fiind in principal bazata pe cateva exemple de demonstrare biopsica a evolutiei din faza acuta in faza cronica a bolii ca si pe unele date epidemiologice pertinente .

Simptomatologie:

Hepatitele cronice debuteaza cu astenie crescanda, tulburari digestive si, inconstant, subicter. In cazuri exceptionale hepatitele cronice se instaleaza fara semne clinice. Examenul clinic insa deceleaza hepatomegalia.

Alte forme de debut sunt: icter recidivant, semne de ciroza constituita.

In perioada de stare sunt prezente in diferite grade sindromul excretobiliar, de hepatocitoliza, hepatopriv, de activare mezenchimala si uneori chiar de hipertensiune portala.

Cele mai importante simptome sunt:

icterul: simptom esential desi exista si forme anicterice; rar este intens, evolueaza in puseuri si poate lua o aliura colestatica (majoritatea cazurilor evolueaza fara icter);

hepatomegalia: uneori dureroasa la efort, este obisnuita (80%), fermitatea sa fiind conditionata de accentuarea fibrozei;

splenomegalia: este mai putin frecventa;

angioamele stelare: adesea precoce, apar in puseuri care coincid cu exacerbarea icterului;

febra: inconstanta si moderata;

astenia: care contrasteaza cu starea generala, de obicei bine pastrata;

anorexia: pierderea in greutate sau invers;

tulburari dispeptice biliare, pancreatice, duodenale completeaza tabloul;

amenoreea: apare de regula la femeia tanara, ameliorarea sa urmand evolutia leziunilor hepatice, alteori apar semne de ciroza constituita, ascita, encefalopatie, hemoragii digestive.

In alte cazuri exista manifestari sistemice extrahepatice: atingeri articulare (artralgii sau aspect de poliartrita reumatoida), semne cutanate (urticarie, eriteme, acnee). Semnele prezentate nu sunt obligatorii, multe putand lips  

Hepatita cronica cu virus B - este cea mai mai raspandita infectie cronica virala existand peste 350 milioane de purtatori ai VHB. Se considera ca mai mult de jumatate din populatia globului a fost infectata cu VHB la un moment dat ; potrivit statisticilor OMS infectia cu VHB reprezentand a noua cauza a mortalitatii pe glob.

Rezervorul natural al infectiei cu VHB este individul infectat si mai putin important epidemiologic, unele primate si insecte hematofage. Transmiterea VHB este foarte asemanatoare cu a virusului SIDA, dar riscul de infectie VHBeste mult mai crescut ,astfel ca, la o expunere unica, pericolul de contaminare este mult mai mare pentru VHB decat pentru HIV. Infectia poate fi transmisa de la individul infectat prin intermediul sangelui sau al altor secretii biologice ale acestuia (saliva, sperma, sange menstrual).

Calea principala de infectare este cea parenterala, dar infectia se poate transmite si pe cale sexuala ,prin sarut, prin traiul in colectivitati (sange sau secretii contaminate pot veni in contact cu mici leziuni cutanate sau mucoase) iar calea orala de transmitere a infectiei este posibila daca materialul infectat cu VHB ajunge in contact cu posibile solutii de continuitate prezente la acest nivel.

Infectarea copiilor se face in doua moduri: de la mama la fat in primele luni de viata (transmitere verticala) si intre copii din colectivitati in primii ani de viata (transmitere orizontala).

Testele de diagnostic pentru hepatita B includ evaluarea markerilor serologici ai VHB:

Antigenul HBs –produs in exces in cursul procesului de replicare virala

Antigenul HBe- parte a miezului viral, prezent in infectia acuta si cronica

Anticorpul HBe- corespunde AgHBe Si apare dupa faza de seroconversie a carei semnificatie este de incetare a replicarii virale

Anticorpul HBc- este un anticorp indreptat impotriva proteinei de miez a VHB; el poate fi IgM sau IgG.

Anticorpul HBs- este anticorpul fata de antigenul de suprafata

Anticorpii antiHBx- ilustreaza replicarea virala, fiind un marker de apreciere a severitatii bolii hepatice

ADN VHB- reprezinta markerul cel mai fidel al prezentei virusulu

Tratamentul hepatitei cronice B se face profilactic si curativ.

Pentru imunoprofilaxia hepatitei B se utilizeaza imunoglobuline specifice anti VHB deoarece imunoglobulinele standard nu contin o cantitate suficienta de anti HBs. Perinatal se administreaza 0,5 ml in primele 12 ore de la nastere, concomitent cu inceperea vaccinari In cazul contactului sexual infectant se recomanda administrarea a 0,6 ml/kg corp in primele 14 zile de la contact.

Tratamentul curativ se face cu :

Interferon care este o proteina celulara cu proprietati biologice importante care il fac util in tratamentul hepatitei cronice:

Efect antiviral : induce proteine ce inhiba ARN-ul mesager viral si limiteaza replicarea virusului

Creste exprimarea HLA pe membrana hepatocitara, favorizand recunoasterea si eliminarea celulor infectate.

Inhiba diferentierea limfocitului B in celula secretoare de imunoglobuline.

Indicatia de administrare a interferonului se face la pacientii cu boala hepatica compensata , ce au prezenti markerii replicarii virale si nivelurile crescute ale aminotransferazelor.

Contraindicatiile tratamentului sunt prezenta unei boli hepatice severe sau a altor boli generale (diabet de compensat, insuficienta renala, boli cardiace avansate, boli psihice).

Dozele si ritmul de administare : 5mU/zi sau 10 mU de trei ori pe saptamana, durata tratamentului fiind de 4-6 luni cu control clinic si de laborator.

Eficienta tratamentului se manifesta in 30-40 % din cazurile tratate si apare la 2-4 luni de la inceperea terapie Recaderile apar in circa 10 % din cazuri situatie in care se poate relua tratamentul.

Efectele secundare sunt efecte precoce, tardive si aparitia unor modificari imunologice.

Efectele precoce apar dupa 4-8 ore de la injectie si sunt: febra, frison, mialgii, cefalee, anorexie. Pot fi evitate prin administare de paracetamol.

Efectele tardive sunt mialgiile, astenia, greata, diareea, dermita de contact,caderea parului,scaderea ponderala, tulburari psihice.

Efecte imunologice constau in aparitia unor tulburari cu caracter autoimun: tiroidita, boli intestinale, pemfigus, poliartrita reumatoida.

Analogi de nucleotide sunt indicati datorita efectului l

or de inhibitie directa a replicarii virale si sunt : aciclovir, ganciclovir, ribavirin, adenosin-arabinosida (din prima generatie), lamivudin, famciclovir, fialuridin (din a doua generatie).

Glucocorticoizii sunt recomandati in situatii particulare.

Hepatita cronica cu virus C. Importanta epidemiologica a infectiei cu VHC este enorma:

Peste 90% din hepatitele post-transfuzionale NANB sunt produse de VHC

Mai mult de 500 milioane de indivizi au fost infectati cu VHC pana in prezent

Peste trei sferturi din cei infectati dezvolta hepatita cronica, ciroza hepatica, carcinom hepatocelular

Rezervorul natural al infectiei este individul infectat cu VHC. Principalul mod de transmitere este contactul cu sangele infectat.Transmiterea non-transfuzionala a infectiei cu VHC mai este posibila pe cale sexuala,prin saliva nefiind certa iar prin muscatura a fost demonstrata.Infectarea in copilarie,pe cale verticala de la mama este destul de rara, cu exceptia copiilor nascuti din mame infectate concomitent cu HIV.

Markerii infectiei cu virusul hepatitei C

In mod obisnuit infectia cu VHC se demonstreaza prin testarea prezentei anticorpilor antiVHC. Intr-o prima etapa anticorpii se deceleaza prin teste ELISA.Anticorpii detectati nu sunt anticorpi neutrlizanti, deci nu confera imunitate contra infectiei cu VHC. Daca testul este pozitiv real, el demonstreaza prezenta infectiei virale active.

Examenele de control. Sunt reprezentate de testele de tip RIBA, care se bazeaza pe punerea in contact a serului de testat cu un supotr de nitroceluloza impregnat cu benzi de antigene ale VHC.

Testele pentru detectarea ARN-VHC sunt, in coditiile lipsei de teste serologice pentru antigenele virale, cea mai buna metoda pentru demonstrarea viremiei si infectivitatii unui ser si implicit a posibilitatii unei boli active. Totodata demonstrarea prezentei ARN-VHC in ser sau in ficat reprezinta cea mai buna metoda de diagnostic a infectiei hepatitice C.

Antigenul VHC insoteste atat infectia acuta, cat si pe cea cronica.

Diagnosticul hepatitei cronice C

Diagnosticul clinic se va face avand in vedere particularitatile bolii:

evolutie de obicei asimptomatica

evolutie foarte lenta si indelungata comparativ cu VHB

asociere mai frecventa decat VHB cu complicatii extrahepatice.

Diagnosticul de laborator urmareste mai ales trei aspecte:

semnele infectiei cronice cu VHC

evolutia titrului ALAT

asocierea cu prezenta de autoanticorpi

Tratamentul hepatitei cronice C :

Interferon se indica din aceleasi ratiuni ca si pentru terapia hepatitelor

cronice B.

Administarea lui este indicata la persoanele care au :

hepatita cronica demonstrata prin titru crescut al ALAT si aspect de inflamatie cronica la biopsia hepatica

antiVHC prezent eventual ARN-VHC prezent.

Contraindicatiile sunt identice cu cele de la hepatita cronica B.

Dozele si ritmul de administrare doze de 3 mU de trei ori pe saptamana timp de trei lunRezultate favorabile ale tratamentului standard apar la 25% din pacienti dupa primele 3 luni si la 60 % dupa tratament de lunga durata.

Efectele secundare sunt identice cu cele prezentate la hepatita cronica B.

Analogi ai nucleotidelor In prezent, este recomandata terapia combinata a nucleotidului ribavirin cu interferonul (interferon= 3 mU de trei ori pe saptamana + ribavirina= 1000-1200 mg/zi timp de cel putin un an)

Glucocorticoizi sunt indicati in formele cu manifestari autoimune.

Hepatita cronica cu virus D. Virusul hepatitic delta (VHD) este singurul virus patogen pentru om care nu poate infecta o celula si nu poate avea efect patogen, fara ajutorul unui alt virus.Pentru a se putea transmite si a fi receptat, VHD are nevoie de un virus ADN „ajutator”, acesta fiind virusul hepatitic B, asfel ca VHD devine infectan numai in prezzenta AgHBs.

Rezervorul natural al infectiei cu VHD este individul infectat apreciindu-se ca 5 % din populatia infectata cu VHD este concomitent infectata cu VHD.Transmiterea infectiei pe cale parenterala nu reprezinta un mod esential de infectare, in schimb transmiterea sexuala este importanta.

Markerii infectiei cronice cu VHD

Anticorpul anti-HD este cel mai utilizat pentru diagnostic.Initial acesta este IgM iar ulterior,pe masura cronicizarii bolii ,este reprezentat de IgG.

Antigenul HD este prezent in nucleii hepatocitelor si se evidentiaza pe sectiuni din fragmentul recoltat prin biopsie hepatica si inclus in parafina.

ARN-VHD este prezent in ser la bolnavii cu hepatita cronica D.

Tratamentul hepatitei cronice D se face cu interferon recomandat in doze de 5-10 mU de trei ori pe saptamana timp de 12-24 lun Din pacate rezultatele favorabile apar numai la 15-10 % din cei tratati

EXPLORARI DE LABORATOR

Explorari biochimice sunt indicate in hepatita cronica in urmatoarele scopuri:

Sustinerea diagnosticului pozitiv

Diagnosticul complicatiilor

Urmarirea evolutiei bolii

Stabilirea diagnosticului etiologic

Explorari imagistice

echografia

Biopsia hepatica este un examen indispensabil pentru diagnosticul si

Tratamentul hepatitelor cronice.