Ingrjirea centrata pe familie

Ingrjirea centrata pe familie

Participarea familiei la interventia precoce se dezvolta dintr-un concept ce reprezinta o metoda importanta in actiunea de interventie a asistentei sociale – „ingrijirea centrata pe familie”.

Serviciile destinate „ingrijirii centrate pe familie” pornesc de la urmatoarele principii:

Sprijina familia in alegerea si luarea deciziilor;

Sprijina valorile in prioritatile familiei;

Sprijina cerintele diverse si in schimbare ale familiei;

Sprijina parteneriatele cu persoanele care realizeaza servicii pentru familii.

„Ingrijirea centrata pe familie” ca metoda esentiala in interventia timpurie, are in vedere urmatoarele norme cu valoare de principii:

a)       Recunoaste ca familia este elementul de „constanta” din viata copilului;

b)       Sistemele de servicii si personalul din aceste sisteme se schimba;

c)        Faciliteaza colaborarea profesionist-familie la toate nivelurile de interventie;

d)       Respecta diversitatea sociala, etnica, culturala si socio-economica a familiilor;

e)       Identifica si recunoaste resursele fiecarei familii, punctele tari ale acesteia, oferind sprijin in functie de aceste aspecte;

f)        Sprijina realizarea parteneriatului familie – persoana de interventie, in ideea informatiilor reciproce cu privire la interventia timpurie si la obiectul acesteia – copilul cu dizabilitati. In acest sens responsabilitatile persoanelor de interventie si ale familiei sunt urmatoarele:

f.1 Persoanele de interventie (specialistii) au urmatoarele responsabilitati:

ofera cunostintele lor;

ajuta familia sa inteleaga limbajul de specialitate;

prezinta oferte cu privire la masurile de protectie si interventie cu privire la copilul deficient;

ajuta familia in luarea unor decizii pentru copilul lor;

ajuta familia sa evalueze avantajele si dezavantajele fiecarei optiuni;

f.2 Familiile – au urmatoarele responsabilitati:

- impartasesc informatii cu privire la familiile, dorintele si sperantele lor.

g) Incurajeaza si faciliteaza sprijinul intre familii care au copii cu dizabilitati si schimbul neprotocolar de informatii. Programele de interventie timpurie inlesnesc si posibilitatea ca familiile care au copii cu dizabilitati, persoanele cu dizabilitati, sa comunice cu privire la deficienta lor; mediaza relatia cu serviciile comunitare, relatia cu specialistii, prietenii; ofera informatii utile cu privire la modul de lucru in cadrul sistemului, idei legate de modalitatile de depasire a unor momente dificile, puncte de vedere ale parintilor.

h) Stabilesc persoanele care in interventia timpurie ajuta membrii familiei sa participe la activitatile comunitare obisnuite cu copilul, ajutandu-i sa le descopere disponibilitatile.

i) Implementeaza strategii si programe cuprinzatoare care asigura sprijin emotional si financiar pentru a satisface cerintele familiilor.

j) Planifica sisteme accesibile de interventie timpurie care sunt flexibile, competente din punct de vedere cultural si receptive la cerintele identificate ale familiei.

Participarea familiei la elaborarea unor strategii in cadrul sistemului de interventie timpurie determina recunoasterea cerintelor familiei. Sunt realizate strategii care sustin flexibilitatea unui program individual, cu scopul de a satisface cerintele proprii comunitatii, cerintele familiei - prin sprijinirea unor abordari cum ar fi planificarea flexibila a serviciilor, coordonarea activitatilor, interventiilor cu persoanele care asigura ingrijirea zilnica a copiilor mici, precum si angajarea unui personal cu o diversitate culturala.

Toate aceste abordari contribuie la punerea de acord a diferitelor cerinte ale familiei (principiile enuntate mai sus sunt dupa: „Resurse de planificare a familiei la interventia timpurie” – elaborat de Grupul Operativ pentru Participarea Familie al Consiliului de Coordonare interagentii precum interventie timpurie din Massachusetts in colaborare cu Departamentul pentru Sanatate Publica Massachusetts in 1977

Din cele expuse rezulta foarte clar rolul prioritar al familiei in interventia precoce cu privire la eventualele dizabilitati ale propriilor copii.

Desigur, eficienta unei astfel de interventii in care un rol important trebuie sa-l aiba asistentul social, specialistul care poate aduna si realiza coeziunea intregii echipe. Familiile care au copii care prezinta o devianta involuntar determinata suporta un intreg cortegiu de consecinte a caror atenuare este posibila doar prin acceptarea interventiei asistentului social  specializat in managementul familial. In acest sens, este necesara o politica de promovare a acestor specialisti mai ales ca inca „lipsesc aproape in intregime serviciile de asistenta sociala in familie si comunitate, atat cele de tip profesional, cat si cele privind ingrijirea sociala comunitara” (Zamfir, E., 2002, p17).

Comunitatea, prin mentalitate, prin acceptarea diversitatii umane, prin serviciile pe care le ofera, printr-o interventie de sustinere formala si informala, poate contribui la reducerea stresului pe care-l traiesc astfel de familii.

Recuperarea

Un alt proces care trebuie abordat in legatura cu persoana cu dizabilitați este recuperarea.

T. Vrasmas( 1996 p.11) defineste recuperarea ca fiind „un proces destinat sa dea persoanelor cu deficiente posibilitatea sa ajunga si sa se mentina la niveluri functionale fizice, psihice si/ sau sociale corespunzatoare, furnizandu-le acestora instrumentele cu ajutorul carora isi pot schimba viata in directia obtinerii unui grad mare de independenta”.

„Recuperarea urmareste, pe de o parte, sa valorifice la maximum disponibilitatile subiectului handicapat,dar, pede alta parte, palierele psiho-fiziecare nu sunt afectate trebuie antrenate in mod compensatoriu,in asa fel incat ele sa preia activitatea functiilor deficitaresi sa permita insusirea de abilitati care sa inlesneasca integrarea eficienta in comunitatea normala”(E. Verza 1998 Educatia integrata a copiilor cu handicap p14).

Desi activitatea recuperatorie se desfasoara , se constitei itr-un tot unitar si intro actiune complexa ,modalitatile de recuperare se pot aplica si secvential, in raport cu nevoile fiecarui subiect.(E.Verza 1998).

Recuperarea se pote aborda din urmatoarele perspective:

-Recuperare prin invatare- apeleaza la solutii care determina o crestere a activismului subiectilor pentru a realiza  cit mai multe acumulari. Este importanta o abordare cat mai precoce si in conditia unei cunoasteri clare a diagnosticului si a cortegiului de consecinte particulare ce insotesc copilul cu dizabilitati. Recuperarea prin invatare urmareste ata dezvoltarea intelectuala cat si cea morala senzoriala si motrica;

-Recuperare prin psihoterapie-„- cuprinde mai multe actiuni si se poate constitui cao metoda de invasare eficienta ce poate duce la ameliorarea isihica si psihosociala a diferitelor persoane cu handicap. „Psihoterapia nu inlatura handicapul, in schimb, fortifica spiritul si personalitatea,inlatura anxietatea si izolarea, determina motivatii si activeaza pulsiunile subiectului, diminueaza starile conflictuale, sentimentul de inferioritate si consolideaza trasaturile pozitive ale personalitatii”(E.Verza 1998 p. 14-15).

Eseu: „daca s-ar desfiinta centrul, am face revolutie” Eseu: Proiect de cercertare - violenta scolara – forma de manifestare a violentei umane

-Recuperare prin terapie ocupationala- poate cuprinde jocul,muzica dansul si orice activitate in general. Se are in vedere interesul aparte pentru aceste activitati care pot duce la mentinerea unei bune dispozitii si la stimularea apetitului pentru activitate.

Indiferent de modalitatea de modalitatea recuperatorie  abordata ea va viza formarea urmatoarelor comportamente:

coportamente ce semnifica autonomia personala;

posibilitatea de a exercita unele ocupatii sau profesii;

existenta unor comportamente adecvate la situatii;

capacitatea  si disponibilitatea de a comunica oral si scris;

prezenta unor interese si motivatii pentru activitate si pentru desfasurarea in grup a acesteia;

existenta unui simt  al responsabilitatii si al autoconducerii;

existenta posibilitatii de a aprecia si de a prevedea situatii viitoare;

existenta capacitatii de a se raporta corect la grup si de a comunica corect cu acesta;

existenta unor deprinderi si abilitati in domeniul intelectiv si al vehicularii informatiei etc.

Termenul de recuperare trebuie abordat din doua perspective care se completeaza reciproc: din punct de vedere medical si din punct de vedere social.

Pana acum, recuperarea era privita preponderent din perspectiva medicala, dar aprecierea unei recuperari este realizata mai ales de masura in care persoana cu deficiente s-a integrat social.

Reamintim ca handicapul nu este determinat numai de anumite limite functionale, ci si de limitarile sociale care impiedica persoanele cu deficiente sa participe la viata obisnuita, la viata sociala.

Recuperarea abordata atat din punct de vedere medical cat si social este solutia cea mai importanta pentru atenuarea handicapului.

Ne vom opri putin pentru a evidentia un punct de vedere cu privire la recuperarea sociala. Recuperarea sociala priveste nu doar persoanele cu dizabilitati fizice, functionale, senzoriale sau intarzieri mintale, ci poate fi vorba si de persoane care traiesc o anumita insuficienta personala si prezinta dificultati in domeniul relatiilor sociale. Vom aborda recuperarea sociala a persoanelor care prezinta dizabilitati de genul celor mai sus enuntate.

In acest sens exista riscul de a evalua o astfel de recuperare in functie de modul in care persoana cu dizabilitati se integreaza si participa la viata sociala in conformitate cu normele impuse de pe pozitia unor standarde stabilite de populatia „normala”.

Privita din acest punct de vedere o astfel de recuperare, prin care persoana cu dizabilitati trebuie sa se integreze intr-o „normalitate” stabilita conform unor standarde ce nu sunt adaptate la nivelul posibilitatilor lor de integrare sociala, a determinat o ierarhizare a persoanelor cu dizabilitati in functie de „nivelul integrarii lor la aceasta normalitate”.

Astfel, pana nu demult, atunci cand se vorbea de recuperare se vehicula urmatoarea clasificare:

irecuperabil,

partial recuperabil,

recuperabil.

Daca din punct de vedere medical anumite functii pot fi irecuperabile, nu se poate vorbi de irecuperabilitate sociala. Cea mai simpla deprindere de autoserivre, cel mai simplu gest de acceptare sau respingere dovedeste o integrare personalizata a persoanei cu dizabilitati. 

La noi in tara au existat institutii organizate pentru copiii irecuperabili, „recuperabili partial” si „recuperabili”, desi pentru copiii condamnati la irecuperabilitate nu se initia nici o activitate recuperatorie, educativa.

Asadar, ideii de „recuperare sociala” din punctul nostru de vedere trebuie sa porneasca de la sprijinirea persoanelor cu dizabilitati sa-si construiasca o forta interioara, „o forta personala” care sa le permita afisarea unui comportament social.

Forta interioara, forta personala nu inseamna numai putere fizica, ci si capacitatea unei persoane de a se afirma in diverse situatii.

Reprezentanta psihica a fortei persoanale este constiinta de sine, constiinta propriei puteri si sentimentul propriei valori.

Pentru construirea unei astfel de „forte personale” este nevoie de ajutorul societatii in care traieste persoana cu dizabilitati adaptand, cand este cazul, unele comportamente sociale la nivelul persoanelor cu handicap.

Atragem atentia ca aceasta adaptare a societatii la nivelul persoanei cu dizabilitati nu inseamna numai oportunitate, ci sa o sprijinim sa depaseasca statutul de persoana cu handicap si sa inteleaga faptul ca ea nu are numai drepturi, ci si obligatii.

Sugestiv in acest sens este articolul 2b din Programul Mondial de Actiune privind Persoanele cu Handicap.

„Toate persoanele cu handicap au drepturi egale dar au si obligatii egale. Este de datoria lor sa contribuie la construirea societatii”.

Persoanelor cu dizabilitati trebuie sa li se ofere sansa de a se profesionaliza, de a urma o cariera, de a li se asigura un loc de munca si nu pensionare timpurie si protectie sociala. Societatea trebuie sa isi schimbe imaginea despre aceste persoane, sa le perceapa dincolo de „bastonul alb, carje, aparatul auditiv, caruciorul rulant”, trebuie sa le perceapa abilitatile si sa nu se opreasca asupra disfunctionalitatilor.

Recuperarea este deci un fenomen complex care presupune interventia asupra celor doi factori care determina handicapul: dizabilitatea si imperfectiunile sociale.

Recuperarea presupune in fapt urmatoarele tipuri de servicii (art – 15 Programul Mondial de Actiune privind Persoanele cu Handicap):

a.       depistare, diagnoza si interventie timpurie

b.       ingrijire si tratament special

c.        sfatuire si asistenta sociala, psihologica si de alte

tipuri

d.       pregatirea in activitati de autoservire, inclusiv de mobilitate, comunicare si abilitati pentru activitati cotidiene, cu servicii speciale in functie de cerinte (auz, vaz, deficient mintal, ect.)

e.       furnizarea protezelor tehnice si de mobilitate si a altor echipamente

f.         servicii specializate de educatie

g.        servicii de recuperare profesionala (orientare profesionala), pregatirea profesionala, angajarea in ateliere de lucru deschise sau protejate

h.       urmarirea in timp

Este usor de observat perspectiva recuperarii din punct de vedere medical si social.

Interventia centrata pe individul cu dizabilitati trebuie centrata concomitent pe crearea unor disponibilitati de „absorbtie sociala” a acestora.

Astazi, in lume exista incercari din ce in ce mai complexe cu privire la recuperarea persoanelor cu dizabilitati in ideea socializarii acestora, in ideea participarii lor la viata de zi cu zi a acestor persoane.

Interesant in acest sens sunt abordarile ce vizeaza „realitatea virtuala si dizabilitatea”.

In anul 1993 a avut loc prima „Conferinta Nordica despre Realitatea Virtuala si Dizabilitate” – la Stokholm.

Scopul acestei conferinte a fost sa ofere oportunitati pentru un schimb de experienta in domeniul realitatii virtuale pentru a o face accesibila sau utila diferitelor dizabilitati.

Desigur, realitatea virtuala are aplicabilitate in primul rand in domeniul industriei si distractiei, dar posibilitatea de a o utiliza pentru persoane cu diferite dizabilitati a devenit acum o realitate.

Dam cateva exemple:

telefoane special create pentru cei cu dexteritate scazuta sau cu dificultati de auz;

un serviciu Braille si cartele de telefon crestate pentru cei cu probleme de vaz;

sintetizatoare de voce atasate pe telefoane pentru cei cu probleme de vorbire.

Potentiale aplicatii a realitatii virtuale se pot realiza pentru persoane cu :

1. Dificultati de vedere:

tehnologia derivata din V.R, cum ar fi formele sofisticate pentru auz sau tactile poate sa ajute persoanele cu dificultati de vedere sa foloseasca sistemele de computer obisnuite.

- Inventii care pot calcula pozitia corpului fata de alte puncte fixe si sa foloseasca aceasta informatie pentru a crea o harta auditiva care sa arate unde se afla, pentru ca oamenii sa se poata deplasa in jurul oraselor sau cladirilor.

-Inventii vizule corective care pot sa proceseze o imagine derivata de la o camera fixata pe cap inainte de a fi distribuita la ochi. Acestea pot sa mareasca obiectele si sa amplifice contrastele.

2. Dificultati de auz:

-recunoasterea automata a gesturilor, cum ar fi limbajul prin semne al surzilor; poate fi folosit pentru a ajuta comunicarea prin traducerea gesturilor in vorbire sau vice-versa.

-vorbirea poate fi reprezentata prin gesturi sau texte, alte sunete pot fi reprezentate grafic.

-imagini video cu gesturile persoanelor pot fi convertite in desene.

3. Dificultati motorii:

-inventia biometrica – poate fi folosita in detectarea impulsurilor nervoase si in transformarea actiunii specificate in raspuns catre un model sigur. Adesea impulsurile pot fi detectate chiar si atunci cand membrul sau organul la care sunt directionate nu mai functioneaza. In aceste cazuri impulsurile pot fi folosite pentru a controla perceptia protezei sau a mecanismului.

- planuri ale arhitecturii cladirilor sau altor spatii folosind sistemele VR care pot simula mari distante sau privelisti  pentru cei ca aflati in carucior sa se poata orienta spatial. Acestia pot vedea prin stimulator locurile inaccesibile (din cladire) pentru cei aflati in carucior.

4. Dificultati mentale:

-persoanele cu dificultati de invatare pot fi ajutate de lumea virtuala care poate transforma ceva complex in stadii primare de invatare si care pot sa transforme conceptele abstracte in reprezentatii realiste din lumea de zi cu zi, sau evenimentele pe care le reprezinta.

-instrumente VR pot fi combinate cu cunostinte pentru a-i ajuta pe cei cu probleme cognitive, cum ar fi reamintirea evenimentelor sau a numelor uitate. Agentii personalizati pot sa ghideze oamenii in spatiu cand sunt slabiti.

Realitatea virtuala poate fi un beneficiu potential pentru persoana cu dizabilitati.

Este totusi nevoie sa atragem atentia ca o recuperare complexa presupune atat centrarea pe persoana cu dizabilitati, cat si centrarea pe societate.

Consilierea

Consilierea are in vedere situatia cand o persoana ofera si accepta explicit sa acorde timp, atentie si respect altei persoane care va fi temporar in rolul de client. „Sarcina consilierului este de a da clientului posibilitatea de a explora, de a descoperi si de a clarifica maniera de a trai cu resurse mai multe si o bunastare mai mare”(V.Coulshed 1993 p. 39)

Consilierul trebuie sa fie capabil sa asculte, sa observe si sa raspunda. Sunt necesare abilitatile de a astepta, specifica, de a confrunta, de a pune intrebari, de a reflecta sentimente si idei, de a personaliza, de a rezolva probleme si de a planifica actiuni.(Allen E. Ivey 2002 siV. Coulshed 1993)

Nu este suficient sa fii grijuliu si intelegator. Este indispensabila capacitatea de a asculta, dar nu sub forma unui act pasiv, ci ca un proces activ de a fi atent la ceea ce spune si cum spune clientul.

Calitati ale consilierilor (V. Coulsed 1993 p. 40-41)

Empatia sau intelegerea, efortul de a vedea lumea prin ochii celuilalt.

Respectul, capacitatea de a raspunde in asa fel incat sa poti transmite increderea interlocutorului de a-i putea rezolva problema.

Concretetea sau specificitatea, astfel incat cel consiliat sa poata reduce confuzia in legatura cu ceea ce semnifica situatia lui.

Autocunoasterea si auto-acceptarea – ca posibilitati care sunt gata sa-i ajute pe altii cu acestea.

Autenticitatea in relatia cu altii.

Congruenta – potrivirea limbajului verbal cu cel non-verbal.

Promptitudinea – sa te ocupi de ceea ce se intampla in momentul prezent al clientului aflat in consiliere – ca de o situatie care se intampla de obicei in viata de toate zilele a persoanei respective.

Dupa Coulshed, pentru a fi un bun consilier trebuie sa raspunzi la urmatoarele probleme.

Sunteti in stare:

sa lasati o persoana sa termine de vorbit fara sa reactionati?

sa reflectati cu acuratete idei si sentimente?

sa parafrazati ceva spus de interlocutor?

sa faceti un rezumat a ceea ce s-a discutat pentru a impinge discutia mai departe?

sa va clarificati propriul rol fata de o alta persoana?

sa folositi intrebari deschise?

sa folositi indemnuri pentru a determina o persoana sa continue?

sa sesizati sentimente?

sa oferiti intelegere?

sa suportati tacerea timp de cinci secunde?

sa controlati propria nervozitate si sa va relaxati?

sa va concentrati asupra clientului „aici si acum”, dar si asupra lui „acolo si atunci”?

sa orientati discutia si sa va mentineti interesul asupra clientului principal?

sa stabiliti scopuri reciproce?

sa discutati si sa conturati planuri alternative de actiune?

sa evaluati costurile si castigurile a ceea ce s-a realizat?sa incepeti, sa mentineti si sa termineti cu bine fiecare sedinta de consiliere?

Nu este bine ca in consiliere sa interferam drumul celui consiliat catre auto-estimare, auto-constientizare sau autodeterminare. Nu vom incepe deci o fraza cu: „Eu cred ca.Parerea mea este”. Vorbind despre „mine” si „al meu” iesim din cadrul de referinta al interlocutorului si tocmai acesta este centrul actului de consiliere.

Pentru a permite oamenilor sa se bazeze pe ei insisi este preferabil sa folosesti fraze de tipul „Tu crezi ca”, „Parerea ta este ”.

Nu este bine sa intrerupem prea mult clientul, adica sa „avem doua guri si o ureche” (Jacobs apud Couldshed). Trebuie sa renuntam la tendinta de a moraliza, de a oferi false asigurari, de a judeca si oferi explicatii nesolicitate de client. Nu vom reusi niciodata sa fim buni consilieri daca nu-i permitem celuilalt sa fie diferit de noi insine.