Structura sistemului fiscal national - crearea si evolutia sistemului fiscal romanesc, sistemul fiscal actual al romaniei

STRUCTURA SISTEMULUI FISCAL ATIONAL

1.1 CONCEPTUL DE SISTEM FISCAL

1.1.1 Definitia sistemului fiscal:

Sistemul fiscal cuprinde totalitatea legislatiei care reglementeaza impozitele, taxele, contributiile, modalitatile de colectare, asezare si incasare a lor in vederea alimentarii sistematice a bugetului de stat, a bugetelor locale si a fondurilor speciale extrabugetare.

1.1.2 Caracteristicile sistemului fiscal

a)   exclusivitatea aplicarii:

presupune faptul ca el se aplica intr-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un anumit sistem bugetar;

b)  autonomia tehnica:

inseamna ca sistemul fiscal este autonom din punct de vedere tehnic, adica el cuprinde toate normele de asezare, incasare si lichidare pentru punerea sa in practica;

1.1.3 Principiile impozitarii:

a. Principiul avantajului:

examineaza costurile si avantajele (beneficiile) activitatilor sectorului public care pune fata in fata cetateanul individual si statul. Regula este ca in general contributia fiecarui individ la impozite trebuie sa se bazeze pe avantajul primit din consumarea bunurilor publice. Aceasta teorie mai este cunoscuta ca teoria echivalentei, dar ignora complet necesitatea redistribuirii veniturilor de catre stat.

b. Principiul capacitatii:

de a baza obligatiile fiscale ale unui individ pe cat de mult beneficiaza acesta de pe urma cheltuielilor publice (cat primeste din acestea), fondeaza perceperea impozitelor pe cat de mult poate individul sa plateasca.

Cerintele sistemului fiscal:

a)   distribuirea sarcinilor fiscale trebuie sa fie echitabila;

b)  impozitele trebuie astfel alese incat sa minimizeze impiedicarea luarii deciziilor economice altfel decat acestea au loc in cazul pietelor eficiente;

c)   daca politica fiscala este folosita pentru atingerea unor obiective cum ar fi marirea stimularii investitiilor, aceasta trebuie sa fie conceputa astfel incat sa minimizeze nerealizarea echitatii sistemului fiscal;

d)  structura impozitelor trebuie sa usureze folosirea politicii fiscale pentru obiectivele stabilizarii si cresterii economice;

e)   costurile de administrare trebuie sa fie asa de mici incat sa fie compatibile cu alte obiective.

Prin fiscalitate se intelege totalitatea reglementarilor juridice care stabilesc incasarea veniturilor statului prin impozite directe si indirecte, taxe, in procesul distribuirii si redistribuirii produsului national brut de la persoanele juridice si de la cele fizice. Sub aspect tehnic, fiscalitatea se exercita prin intermediul unei varietati de impozite si taxe.

Gradul de fiscalitate se exprima prin urmatoarea relatie:

% total impozite si taxe din produsul national brut

Fiscalismul este o politica fiscala practicata de unele state si care se manifesta in esenta prin cresterea excesiva a incasarilor din impozite si taxe de la agentii economici, de la populatie, avand drept consecinta scaderea nivelului de trai al populatiei.

1.2. CREAREA SI EVOLUTIA SISTEMULUI FISCAL

ROMANESC

Pe teritoriul tarii noastre relatiile sclavagiste apar inca din secolul al Vll-lea inainte de Hristos in Dobrogea la coloniile grecesti intemeiate pe tarmul Marii Negre. in aceste cetati puterea politica apartine totalitatii cetatenilor cu drepturi depline, insa existau si colegii speciale formate din economi, casieri si impartitori, care administrau finantele publice.

In Dacia, relatiile sclavagiste apar in prima jumatate a secolului I inainte de Hristos, insa in forma lor clasica se dezvolta dupa cucerirea romana.

Cu privire la bogatiile de aur si argint ale teritoriului tarii dintr-o vechime greu de controlat, adevarul s-a impletit cu legenda, incat este foarte greu de relevat. Asa, de exemplu, "Iliada' cuprinde numeroase informatii, extrem de pretioase, referitoare la tracii ce veneau pe meleagurile noastre, regii lor avand arme de aur "cum numai zeii au dreptul sa poarte'.

Stirile despre bogatiile acestui pamant erau destul de raspandite; in lumea antica mirajul aurului de la Dunare atragand interesul Romei de a cuceri Dacia pe care a si cucerit-o.

Potrivit unor izvoare apreciate de istorici, tezaurul de la Sarmisegetuza capturat de romani in anul 106 inainte de Hristos, a fost de 165 000 kg. aur si de 331 000 kg. de argint redresand finantele romane, astfel incat imparatul a acordat daruri si scutiri de impozite, a pregatit si a dus razboiul cu persii, a organizat spectacole care au tinut mai multe luni.

Idei controversate au fost consemnate in istoriografie cu privire la tezaurele luate de Traian de la invinsul sau Decebal. Acestea au pornit, in principal, de la informatii oferite de la scriitorul bizantin Lydus (499 - 565) in lucrarea sa "De magistribus', in care afirma ca Traian a pus stapanire in Dacia nu numai pe minele de aur, ci si pe un imens tezaur al regilor daci. De asemenea, spune ca Traian a fost primul care i-a invins pe geti si pe regele lor Decebal, ca a dus la Roma enorme cantitati de aur si de argint.

A doua parte a domniei lui Traian se concretizeaza prin imense investitii, realizari edilitare, constructii civile, militare etc. In aceasta perioada se construieste marele forum de la Roma, bazilica, columna, mareste numarul corpurilor militare auxiliare, se infiinteaza noi legiuni de armata etc.

Dacia romana era administrata de un procurator care avea si atributii de incasare a darilor. Cele mai importante dari erau: tributum soli (impozitul funciar), tributum capitis (capitatia), vicésima hereditatum (darea succesorala), vicésima liberatum (darea de eliberare a sclavilor), conductor/commerciarum (darea intreprinzatorilor comerciali), conductores pescui et salinarum (darile pentru arendarea pasunilor si salinelor).

In viata poporului roman primul impozit (dare in bani) consemnat in documente dateaza de pe vremea cnezilor (clasa nobililor care isi transmiteau puterea de conducere din generatie in generatie asupra tinuturilor ce le stapaneau) in secolul al XIII-lea. Este vorba de taxele vamale incasate in moneda timpului, ele fiind cel dintai mijloc de a strange bani pentru voievozi. Vamile erau asezate atat la granitele voievodatului, cat si la granitele judetelor si barierelor oraselor.

1.2.4. Sistemul fiscal din Tarile Romane pana la Regulamentele Organice din Muntenia si Moldova (1831-1832).

Principiul care a dominat administratia finantelor publice in trecut pe pamantul romanesc deriva din conceptia imperiala bizantina a Domnului, stapan al tarii. Astfel, intre sfaturile pe care Neagoe Basarab, domnitorul Tarii Romanesti (1512-1521) le lasa fiului sau, era si urmatorul: "iar venitul tau ce-ti va reveni din toata tara ta, sa fie totul in mainile tale'.

In secolul al XIV-lea, pe langa taxele vamale este consemnata si dijma (din zece una) care era cunoscuta in timpul lui Mircea cel Batran sub denumirea de vama si se percepea in natura.

In secolul al XV-lea apare birul (impozitul in bani), singurul venit al visteriei, care era o dare personala pe cap de locuitor si perceputa in raport cu posibilitatea de plata a contribuabilului. Acesta se datora numai de "poporul de jos'. Perceperea birului se facea de catre slujitorii domnitorului - birari - care au aparut dupa inchinarea la turci. Birul este impozitul cel mai vechi al tarilor romane. Cel ce platea birul altuia, fara indeplinirea vreunei alte formalitati, dobandea dreptul de proprietate asupra bunurilor debitorului sau.

In prima faza de formare a statului feudal cand precumpanea economia naturala inchisa, au fost folosite foarte multe dari, cum au fost:

sferturile sau civenturile, care se strangeau sub forma cislei;

dijmaritul sau dexatina (a zecea parte);

albinaritul, darea pe stupi, pe miere si pe ceara de albine;

gostinaritul, darea asupra porcilor;

vinaritul sau vinariciul, darea pe vadra de vin;

pogonaritul, a fost un impozit tranzitoriu asupra strainilor care aveau terenuri plantate cu vita-de-vie (introdus in anul 1662);

pripasitul era o taxa asupra vitelor de pripas de prin sate;

tutunaritul, era un impozit ce se platea asupra terenurilor cultivate cu tutun;

famaritul, era un impozit ce se incasa asupra cosurilor de la case;

oieritul, era o dare pe oi;

vacaritul, introdus in anul 1580, era o dare perceputa pe boi, vaci, cai, cunoscuta si sub denumirea de cunita;

caminaritul, era o dare asupra vinului vandut in targuri;

sapunaritul, darea pe sapun, perceputa de la cei care fabricau sapun destinat comercializarii;

majaritul, darea asupra pestelui, proaspat sau sarat, platita de vanzatorii de peste;

napasta, introdusa de domnitorul Alexandru Mircea in anul 1577, era o dare suplimentara, care le marea pe cele existente.

In secolul al XVI-lea pe langa bir si taxele vamale apar: gainaritul, vama de cosit si vacaritul.

Pe langa aceste dari mai erau unele deosebit de apasatoare pentru a satisface pretentiile turcesti (mucarel, bairam, pesches), ale imparatului, tarului sau hanului.

Intrucat darile erau foarte variate si grele, deseori contribuabilii faceau contestatii cerand o intelegere cu fiscul asupra unor sume pe care sa nu le plateasca, deoarece noile biruri erau foarte grele si nu puteau fi suportate.

In asemenea situatii, uneori, domnul se indura si decreta asa numita ruptura (amnistia fiscala).

In aceasta perioada incepe sa se concretizeze organizarea fiscala. Se fixeaza pentru prima data termenul de plata si suma de plata, dar numai teoretic fiindca se continua vechiul sistem de impunere si percepere.

Darile au fost foarte multe si au dainuit vreme de secole, avand loc abuzuri impuse de nevoia de bani a domnitorilor care cumparau domnia de la Constantinopol.

Consulul Angliei in Principate - Wilkinson - de la 1814-1821 a aratat ca "nu exista popor in lume care sa fie mai apasat de despotism si coplesit de dari ca taranul roman din Muntenia si Moldova si nimeni nu ar putea suferi cu aceeasi rabdare si aceeasi resemnare ca dansul, nici chiar jumatate din sarcinile care apasau deasupra lui'^[1].

In secolul al XVIII-lea apare o noua dare directa denumita civerturi care era un impozit personal, platit in patru sferturi trimestriale. Celelalte venituri in epoca feudala proveneau din exploatarea ocnelor de sare, din pescuit, din mosii. In acea perioada au existat mai multe dari in natura care nu au putut fi reconstituite decat dupa documentele istorice gasite, in special dupa cele din epoca fanariota.

In timp ce in alte state, dezvoltarea capitalismului a schimbat structura economiei acestor state si a facut sa se adopte sisteme fiscale corespunzatoare, in Principatele Romane abia in secolul al XIX-lea s-a trecut de la darile si prestatiile in natura la darile in bani (impozite).

In istoria sistemului fiscal romanesc reforma domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat, in a treia sa domnie in Muntenia (1739) este recunoscuta ca prima incercare de asezare si percepere a impozitelor.

Partea cea mai importanta a acestei reforme a constituit-o transformarea impozitului direct denumit capitatiune, dintr-un impozit de repartitie intr-unui de cotitate.

Reforma lui Constantin Mavrocordat privind asezarea si perceperea impozitelor cuprindea:

toti capii de familie cu exceptia boierilor erau obligati la plata birului fixat la 10 lei pe an, in sferturi anuale;

taranii erau responsabili numai pentru partea lor de contributie;

desfiintarea vacaritului, pogonaritului, ploconului, bairamului, peschesului (tributul) din sarcina boierilor si a darilor extraordinare (ploconul steagului) din sarcina taranilor;

marirea venitului tarii prin organizarea de licitatii;

functionarii statului urmau sa fie platiti din casa statului (bugetul acestuia);

reducerea numarului functionarilor mici si impunerea acestora la plata impozitelor;

instituirea unui control asupra bugetului manastirilor (primul control financiar din tara noastra);

marirea unor dari, precum oieritul, vinaritul, dijmaritul.

Pentru aplicarea reformei sale fiscale Constantin Mavrocordat a trebuit sa recurga si la masuri de organizare administrativa.

Domnitorul a dispus efectuarea unui recensamant al contribuabililor, cu ocazia caruia s-au recenzat 147 000 de contribuabili. A contopit venitul camarii domnesti, pana atunci separat de venitul tarii, cu venitul Tezaurului public, constituind o singura casa. Din aceasta casa se plateau tributul Portii, darile catre pasalele turcesti si milele. Ceea ce prisosea se varsa in casa domnitorului.

Reforma pregatita de Constantin Mavrocordat a urmarit sa aplice principiile generalitatii, proportionalitatii si a raspunderii individuale fata de fisc, principii care se regasesc in legislatia fiscala din epoca moderna. Prin aceasta reforma domnitorul a urmarit si starpirea unor abuzuri legate de strangerea impozitelor, pe de o parte, iar pe de alta parte, marirea venitului sau.

Critica ce se aduce acestei reforme este ca nu indrazneste sa se lege de privilegiile boierilor, lucru justificat de dorinta atragerii acestora in favoarea reformelor sociale preconizate in favoarea taranimii.

Datorita cerintelor tot mai mari impuse de turci si a instabilitatii in ce priveste domnia tarii, reforma lui Constantin Mavrocordat nu a avut rezultate practice, deoarece domnitorii care au urmat nu au luat in seama prevederile acesteia. Din cauza situatiei politicii fluctuante, o reforma a impozitelor in Principate, pe o baza mai dreapta, era greu de realizat in aceasta perioada.

Reformele fiscale incercate nu au avut rezultate favorabile, nici pentru masa mare de contribuabili si nici pentru economie, ele neschimband practic sistemul de impunere. Aceste masuri aveau sa fie realizate de Regulamentele Organice.

Sistemul fiscal in perioada de la Regulamentele Organice pana la Conventia de la Paris (1858).

Pana la Regulamentele Organice sistemul de impunere a fost consecinta fireasca a organizarii sociale din acele timpuri ale carei inegalitati sociale s-a manifestat si in planul inegalitatilor fiscale (boierii nu plateau bir), proprietatea funciara care era un izvor insemnat de venituri pentru tara si prezenta o baza sigura de impunere, a fost scutita de orice impozit in aceasta perioada.

Bazele finantelor de stat ale Romaniei au fost puse de Regulamentele Organice ale Munteniei si Moldovei (1831-1832). Din punct de vedere bugetar aceste acte constitutionale au insemnat trecerea de la sistemul financiar si fiscul bizantin la sistemul de bugete anuale, bazate pe venituri stranse si administrate dupa anumite reguli, bugete supuse controlului politic si juridic al organelor constitutionale ale statului.

Constatand haosul lasat de domnitorii fanarioti, Regulamentele Organice au reglementat un nou regim fiscal.

Regulamentele Organice au desfiintat toate darile in bani si in natura care existau in cele doua Principate, insa au reglementat urmatoarele impozite:

directe: capitatia (dare personala) platita pe cap de locuitor la care erau supusi taranii, mazilii (descendenti familiilor boieresti de rangul al doilea) si muncitorii din orase si targuri, dajdia mazililor si patenta (impozitul asupra comerciantilor si profesionistilor);

indirecte: vamile (a desfiintat vamile interioare, taxa de export asupra boilor si vacilor, oieritul si pomaritul strainilor, impozitul asupra sarii, impozitele asupra veniturilor domeniilor, manastirilor);

aditionale: o zecime din capitatie pentru "cutia satelor' si o zecime din patenta pentru "cutia oraselor';

Eseu: Globarizarea si vectorii globarizarii Document online: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

locale (cote asupra vinului, tutunului etc.).

Ca principii ale fiscalitatii moderne, Regulamentele Organice au statuat egalitatea tuturor inaintea impozitelor (mai putin boierii) si au prevazut sa fie determinat si nu arbitrar, cum se proceda pana atunci, sa fie platit la anumite scadente, cunoscute in mod anticipat de contribuabili.

Desi Regulamentele Organice nu au fost privite niciodata cu incredere de poporul roman (a fost opera strainatatii care le-a impus), in domeniul finantelor au facut prima unificare fiscala a Munteniei si Moldovei, aceasta avand loc inainte de a fi realizata unirea politica. De asemenea, a fixat cheltuielile statului pe fiecare an, a introdus randuiala in finante in locul anarhiei precedente, a fixat darile si toate celelalte venituri pentru a face fata cheltuielilor, a pus la baza sistemului fiscal modern, incipient, principii ale fiscalitatii valabile si astazi.

Dintre criticile aduse Regulamentului Organic, in domeniul fiscalitatii, se remarca aceia ca nu a adus egalitatea tuturor in fata impozitelor (boierii nu plateau nici un impozit direct), precum si mentinerea sistemului vechi de adaugiri si scaderi la darile existente, in functie de rodnicia agriculturii din acea perioada.

Un alt moment deosebit de important a fost Conventia de la Paris (1858) care a introdus in domeniul financiar-bugetar principiile: desfiintarea privilegiilor de clasa, egalitatea tuturor romanilor in fata legilor, asezarea echitabila si generala a contributiilor, in functie de venitul si averea fiecaruia.

1.2.6 Sistemul fiscal in perioada cuprinsa intre domnia domnitorului Alexandru Ioan Cuza si Primul razboi mondial

Sistemul financiar din timpul domniei lui A.I. Cuza a trebuit sa ia in considerare prevederile Conventiei de la Paris, dar si sa tina seama de situatia reala a celor doua tari romane rezultata in urma aplicarii Regulamentelor Organice.

La inceputul domniei, A.I. Cuza, in mesajul din 1859 declara ca impozitele vor fi stabilite "numai treptat si aceasta in urma unor studii adanci'.

In anul 1862, odata cu unificarea administrativa, s-au pus bazele unui inceput de organizare financiara in scopul unificarii fiscale a ambelor Principate. Aceasta legislatie s-a inspirat dupa cea a tarilor apusene. Astfel, la 31 martie 1862 s-au votat urmatoarele legi:

unificarea impozitului funciar fixandu-se la 4% din venitul net;

unificarea contributiilor pentru poduri si sosele;

taxa de 10% asupra bunurilor de mana moarta (imobile) s-a extins si in Moldova;

unificare contributiei personale;

impozitul pe bauturi spirtoase infiintat in anul 1867;

impozitul pe salarii infiintat in anul 1877, desfiintat in anul 1891 si reinfiintat in anul 1900, cand au fost impuse salariile functionarilor;

impozitul industrial asupra veniturilor industriale infiintat in anul 1912, care crea unele avantaje exceptionale precum stimularea industriei nationale;

- impozitul profesional asupra veniturilor oamenilor de litere, arta si stiinta, precum si asupra veniturilor liber-profesionistilor.

In anul 1863 s-a votat o noua serie de legi fiscale, printre care cea mai importanta a fost Legea patentelor cu mai multe clase de patentari. Tot in anul 1863 s-a tiparit "Codul Controlorilor'. incasarea impozitelor se tacea de perceptori care erau ajutati de agenti fiscali.

Impozitele directe in vigoare in perioada 1859-1866 au fost: capitatia taraneasca, impozitul funciar, patenta. Aceste impozite nu au putut sa procure intregul volum de venituri necesare echilibrarii bugetului, astfel ca exercitiile bugetare din timpul domnitorului A.I. Cuza au fost aproape toate deficitare.

In anul 1866, odata cu suirea pe tron a lui Carol de Hohenzollern, tara noastra a intrat intr-o noua faza de evolutie, s-a dezvoltat industria, agricultura, caile ferate, impozitele moderne. in 1872 a inceput reforma impozitelor care a ameliorat situatia bugetului.

Organizarea administratiei fiscale in aceasta perioada s-a concretizat in anul 1871 cu aparitia "Legii contributiilor directe' si desfiintarea Corpului controlorilor, locul lui fiind luat de Comisiile comunale. in 1877 a fost adoptata "Legea pentru recensamantul contributiilor directe', in 1882 s-a introdus carnetul contribuabilului si s-a aprobat "Legea de organizare a Ministerului Finantelor', iar in 1897 este votata "Legea pentru organizarea administratiei financiare a statului'.

In anul 1900 P.P. Carp a incercat o reforma a impozitelor directe. Prin respectivul proiect de lege se modificau toate impozitele directe care existau pana la acea data: impozitul funciar, patentele, impozitul asupra salariilor functionarilor si asupra pensiilor. Se introducea pentru prima data in legislatia romaneasca un impozit complementar menit sa inlocuiasca impozitul pentru caile de comunicatie. Proiectul de lege a cazut la vot.

In anul 1910 a fost initiata o reforma a lui E. Costinescu, care urmarea impunerea tuturor veniturilor intr-un mod simplu, fiind prima incercare de a introduce in Romania un impozit unic pe venit prin inlocuirea impozitelor directe existente la acea data. Impozitul unic direct pe venit propus era progresiv. Venitul impus era cel care ramanea contribuabilului dupa deducerea cheltuielilor facute de acesta pentru a-1 dobandi.

Reforma initiata in anul 1910 se caracteriza prin preocuparea de justitie fiscala, prin tendinta de simplificare adusa mecanismelor legilor fiscale din acea vreme si intentia de a creste veniturile statului pe masura cresterii avutului personal si a avutiei nationale.

Incepand cu anul 1907, administratia tarii a capatat un pronuntat caracter centralizat care a avut si o influenta pozitiva asupra finantelor statului.

In perioada 1866-1916 in Romania existau mai multe impozite, cum au fost urmatoarele:

a) impozite directe:

impozitul funciar agricol si pe cladiri;

patenta, careia i s-au introdus trei clase, contribuabilii fiind impusi dupa ocupatii si semne exterioare;

caile de comunicatii;

impozitul complementar reprezentand 1% din venitul general al contribuabilului;

impozitul asupra venitului din valori mobiliare;

impozitul pe salarii;

taxele militare.

b) impozite indirecte:

taxele de timbru;

impozitul pe bauturi spirtoase incepand cu anul 1867. in anul 1873 s-a votat licenta asupra bauturilor spirtoase, acest impozit contribuind semnificativ la formarea veniturilor statului;

impozitul pe vii;

taxele vamale, in 1875 a fost elaborat tariful vamal.

c) impozite pe consumatie:

impozitul asupra zaharului;

impozitul asupra produselor petroliere;

impozitul pe spectacole.

d) monopolurile statului:

monopolul sarii;

monopolul tutunului;

monopolul chibriturilor;

monopolul cartilor de joc;

monopolul prafului de pusca;

monopolul hartiei de tigarete.

e) impozitele locale au fost reglementate prin legea rurala din anul 1864.
Dupa anul 1907, administratia tarii a dobandit un pronuntat caracter

centralizat care a avut o influenta pozitiva asupra finantelor statului, bugetul de stat fiind votat de Camera Deputatilor. Un rol important in perfectionarea fiscalitatii 1-a avut Vintila Bratianu care cerea introducerea impozitului progresiv asupra venitului, din care o cota sa fie acordata administratiei locale.

Sistemul fiscal al Romaniei intre cele doua razboaie mondiale

Intre cele doua razboaie mondiale, bugetul statului a avut ca principala sursa de alimentare veniturile fiscale la care se adaugau veniturile cu caracter economic provenind din exploatarea serviciilor publice de transport, comunicatii etc.

Structura generala a sistemului de venituri a fost amplificata prin dezvoltarea continua a sistemului de impozite si taxe si de marirea considerabila a avutiei publice.

Varietatea sistemelor fiscale preluate de la Provinciile Romanesti, unite in 1918, a impus unificarea sistemului fiscal care a fost desavarsita intre anii 1923-1927. La baza sa, ca si a sistemului financiar in general, au stat si dupa "Marea Unire', institutiile financiare si bugetare ale nucleului central al Vechiului Regat.

Reforma fiscala dupa Unirea de la 1 decembrie 1918 era strict necesara, data fiind mostenirea celor patru regimuri deosebite (in Ardeal erau zece feluri de impozite directe, in Basarabia erau doua regimuri diferite in privinta impozitelor in cele trei judete de sus Cahul, Ismail si Bolgrad era adoptata legislatia fiscala a Romaniei mici, in restul Basarabiei existau cinci impozite directe). Pe de alta parte, vechiul sistem fiscal nu mai aducea statului venituri suficiente.

In aceasta perioada (1921) se remarca reforma fiscala propusa de Nicolae Titulescu - ministrul Finantelor - care a facut urmatoarele propuneri:

a) reducerea cheltuielilor publice pana la limita unde incepe
dezorganizarea serviciilor publice. In acest sens se prevedea:

instituirea unui control preventiv al cheltuielilor publice, prin reducerea cheltuielilor suplimentare;

instituirea unui organ care, in cursul anului fiscal, sa dea concursul Ministerului Finantelor pentru a face reduceri peste cele prevazute in buget;

trecerea in legea bugetara a unor dispozitii din Legea contabilitatii publice relative la ordonantarea cheltuielilor de personal si a celor materiale;

b) sporirea veniturilor prin crearea de noi impozite pana la limita care nu
se poate depasi fara a stanjeni productia.

Principiile de baza ale noului sistem fiscal erau:

impunerea venitului efectiv realizat, in baza declaratiilor contribuabililor;

diferentierea sistemului de cote dupa natura veniturilor realizate;

introducerea impozitului pe venitul global.

Veniturile supuse impozitului direct, prin legea din 1921 erau impartite in 7 categorii denumite cedule. Toate aceste venituri erau impuse cu cote proportionale. Minimul de existenta era fixat la 2.500 lei pentru comunele rurale si de 4.000 lei pentru cele urbane si era dedus in toate cazurile, oricare ar fi fost marimea venitului impozabil. Introducerea impozitelor propuse de Nicolae Titulescu a insemnat "modernizarea si democratizarea' sistemului fiscal: inlocuirea vechilor impozite forfetare pe venit si introducerea scarii de progresivitate.

Nicolae Titulescu a propus Parlamentului urmatoarele proiecte de legi care vizau:

a) reforma contributiilor directe cu crearea impozitului progresiv pe
venitul global;

b)  impozitul pe lux si cifra de afaceri;

c)  impozitul progresiv pe succesiuni;

d) impozitul extraordinar progresiv pe avere si imbogatirea de razboi.
Toate veniturile erau impuse cu cote proportionale.

Totalitatea veniturilor cedulare si necedulare efectiv realizate de un contribuabil in anul precedent erau supuse in cazul in care depaseau minimul de existenta neimpozabil, la impozitul global progresiv. Cotele de impozit erau cuprinse intre 2 si 50% pentru veniturile mai mari de 20 de milioane de lei.

Impozitele locale reglementate in favoarea judetelor si comunelor erau:

impozitul asupra valorii locative a terenurilor din orase;

impozitul asupra valorii locative a localurilor (restaurante, hoteluri);

impozitul pe serviciile intreprinderilor particulare locale;

impozitul pe personalul casnic;

impozitul pe firma (in functie de valoarea locativa a localului);

impozitul asupra mijloacelor de transport;

impozitul pe biletele de tramvai (in Bucuresti);

impozitul pe pariuri la curse;

impozitul pe serviciile hotelurilor;

accizele comunale.

Impozitul progresiv pe avere si pe imbogatirea din timpul razboiului a fost propus de Nicolae Titulescu sub presiunea opiniei publice scandalizata de castigurile fabuloase realizate de speculantii care s-au ocupat cu aprovizionarea armatei si populatiei in perioada 1914-1921, acest impozit fiind introdus si de alte tari ca: Franta, Marea Britanie, Germania si S.U.A. 30

Impozitul se aplica tuturor cetatenilor indiferent de nationalitate, care realizeaza averi in o anumita perioada si viza averile nete obtinute prin aplicare unor serii de scazaminte. Sumele ce s-ar fi incasat trebuiau afectate pentru plata despagubirilor de razboi, reducerea datoriei publice si pentru cheltuielile necesare refacerii tarii. Aceasta lege insa nu s-a aplicat.

In acelasi an a fost introdus impozitul asupra luxului si cifrei de afaceri, reprezentand la acea vreme o noutate in sistemul fiscal romanesc. Experimentat pentru prima data in S.U.A. acesta avea la baza ideea de a taxa o marfa ori de cate ori trecea dintr-o mana in alta, constituind o sursa de venituri bugetare cu cat circuitul economic de la producator la consumator era mai mare. Legea prevedea taxe asupra locurilor de consumatie si hotelurilor, pe obiecte de lux si impozitul general asupra cifrei de afaceri, permanente sau accidentale dovedindu-se unul din cele mai productive impozite. S-a mai adaugat si impozitul progresiv pe succesiuni si impozitul progresiv pe avere; punerea lor in aplicare a insemnat "modernizarea' si "democratizarea' sistemului fiscal.

1.2.8 In 1923 Vintila Brateanu propune o noua lege a contributiilor directe. Noul sistem de impozite era bazat pe ideea impunerii veniturilor reale realizate de persoanele fizice si morale. Prin noua lege se infiintau sase impozite directe, numite elementare, inlocuind denumirea de cedulare, respectiv: agricole, pe cladiri, mobiliare, din salarii, din industrie si comert si din profesiuni.

Impozitul pe venitul global se aseza asupra intregului venit anual al contribuabilului care se compunea din veniturile supuse la impozitele elementare. Pentru evaluarea acestor impozite se impuneau veniturile capului familiei, ale sotiei, precum si a celorlalti membrii ai familiei, ale caror venituri erau la dispozitia capului familiei. Venitul global se forma scazandu-se impozitele elementare si dobanzile platite la datoriile chirografare si ipotecare, cotele fiind cuprinse intre 1 si 30%.

Pentru intreprinderile industriale si comerciale, impozitul global a fost inlocuit cu un impozit complementar, cu cote variind in functie de rentabilitatea intreprinderii, calculata sub forma raportului intre beneficiul net si capitalul social.

Comparand noul regim al contributiilor directe cu cel din 1921, rezulta ca legea din 1923 cuprindea o serie de degrevari pentru veniturile capitalurilor investite in agricultura, industrie si banci, veniturile arendasilor si, in general, pentru veniturile mari.

Tratamentul fiscal aplicat veniturilor din munca, veniturile de masa urmaribile usor prins sistemului stopajului la sursa si cele mai putin susceptibile de evaziune, explica randamentul din ce in ce mai mare a impozitului pe salarii si importanta lui relativ preponderenta in intregul sistem al contributiilor directe.

Aplicarea acestui nou sistem de impozite directe insemna introducerea in sistemul fiscal romanesc a unor principii de impunere moderne, compatibile cu cele din statele capitaliste din apusul Europei.

Privita prin prisma rezultatelor financiare, noua reforma a dat rezultatele scontate de autorii ei. In perioada 1922-1928 a crescut importanta impozitelor directe in totalul veniturilor bugetare de la 8,3% la 23%. Impozitele indirecte nu au suferit modificari esentiale prin reforma din

ele fiind aceleasi pe toata perioada analizata.

In ciuda dificultatilor mari de ordin economic si social, intre anii 1921 si 1924 s-au realizat totusi, in materie de finante ale statului unificarea bugetara, reforma impozitelor directe, consolidarea datoriei flotante externe, reducerea serviciului datoriei publice, crearea creditului industrial.

In anii 1924-1928 politica financiara a statului s-a caracterizat prin masuri bugetare care au urmarit:

a) evolutia veniturilor in functie de incasarile anului precedent;

b) mentinerea cheltuielilor ordinare in limitele stricte al veniturilor realizate.

In perioada 1921-1927 in Romania bugetele au fost excedentare. In anul 1929 intreprinderile statului si monopolurile de stat au fost organizate din nou pe criterii comerciale, ele dobandind o autonomie relativa, devenind regii si case comerciale, iar bugetele lor au fost desprinse din bugetele ordinare ale statului.

1.2.10. In perioada 1930-1942, aproape 20% din veniturile bugetare au provenit de la intreprinderile si monopolurile de stat.

Criza mondiala de la finele deceniului trei si inceputul deceniului patru ale secolului al XX-lea a influentat negativ sistemul fiscal, astfel ca in anul 1933 s-a procedat la sporirea taxelor de consumatie si s-a modificat impozitul pe lux si pe cifra de afaceri, precum si a contributiilor directe (impozitul pe salarii) etc.

In anul 1934 Legea contributiilor directe a desfiintat impozitul global progresiv, in locul lui introducandu-se un impozit suplimentar (de supracota) care se aplica la toate impozitele elementare, stabilita automat, fara a fi necesara o declaratie speciala a contribuabililor. Legea urmarea sa se realizeze un sistem de control al veniturilor pentru a preveni evaziunea fiscala.

In asezarea impozitelor directe s-a acordat atentie acelora legate de economia particulara, degrevandu-se fiscal salariile si proprietatea cladita. Dupa 1935 s-au majorat impozitele indirecte aplicate asupra consumului si circulatiei marfurilor, pe cifra de afaceri, taxele de timbru si cele de inregistrare.

Dupa 1936, impozitele indirecte, taxele de consumatie si cifra de afaceri, au format sursele principale de venituri bugetare.

Tabelul nr. 1

Greutatea specifica a impozitelor directe si indirecte in anii
1934/1935 si pana in 1939/1940¹

Datele sunt calculate pe baza legilor bugetare a anilor respectivi.

Sistemul fiscal in timpul celui de-al doilea razboi mondial

In perioada celui de-al doilea razboi mondial, impozitele directe au suferit o serie de restructurari radicale, dintre care cea mai importanta a fost introducerea in anul 1941 a sistemului de impunere a veniturilor din industrie si comert pe baza cifrei de afaceri anuale.

Sistemul de impozite directe a fost completat cu un impozit special pe celibatari, insa sursa fiscala principala a continuat sa ramana impozitele indirecte.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial s-a trecut la o politica fiscala speciala pentru perceperea rapida si simplificata a impozitelor, adoptandu-se o procedura de impunere completa, cuprinsa in Codul de procedura fiscala, adoptat la 1 aprilie 1942.

Impozitul pe salarii era astfel reglementat incat la un venit lunar de pana la 4.000 lei cota de impozit era de 4%, iar la un venit lunar de peste 4.000 lei, cota de impozit era de 8%.

Sistemul fiscal in perioada comunista

Dupa al doilea razboi mondial au avut loc importante modificari in sistemul fiscal.

Reforma agrara din 1945, reforma si stabilizarea monetara din 5 august 1947 si nationalizarea principalelor mijloace de productie din 11 iunie

1948, masura prin care s-a constituit un larg sector de stat in economia romaneasca sunt factori care au avut consecinte considerabile din punct de vedere fiscal.

In anii dictaturii comuniste s-au practicat impozite progresive pe salarii si pe alte venituri ale cetatenilor.

In prima perioada, cotele progresive ale impozitelor erau explicate ca mijloc de ingradire si de pregatire a terenului pentru lichidarea claselor exploatatoare. Dar in anii urmatori lichidarii claselor exploatatoare, s-au practicat tot impozitele progresive pentru redistribuirea veniturilor unor categorii ale populatiei. Cu unele modificari in timp, pana la 1 iulie 1977, salariile se impuneau cu cote progresive care ajungeau pana la 16% in functie de marimea salariilor.

Incepand cu data de 1 iulie 1977 s-a instituit impozitul pe fondul total de salarii al unitatilor socialiste de stat, introdus in locul impozitului pe retributiile individuale.

Sistemul fiscal al Romaniei din perioada 1948-1989 nu a contribuit cu nimic la constituirea unui sistem fiscal modern. Sistemul fiscal din aceasta perioada nu a avut un rol deosebit in cadrul economiei nationale, nu a fost o parghie a politicii bugetare avand in vedere economia de comanda cum a fost cea a Romaniei.

Din reglementarile care privesc impozitele si taxele in aceasta perioada mentionam: Decretul nr. 153/1954 privind impozitul pe veniturile populatiei; Decretul numarul 179/1962 privind impozitul pe veniturile cooperativelor si ale organizatiilor cooperatiste, mestesugaresti si de consum; HCM nr. 1276/1962 privind impozitul pe circulatia marfurilor; Legea nr. 25/1981 privind impozitele si taxele locale; HCM nr. 545/1970 privind reglementarea unor impozite pe veniturile populatiei; Legea nr. 1/1977 privind impozitul pe fondul total de retribuire a unitatilor socialiste etc.

Intr-o societate in care posibilitatile de realizare a unor averi personale semnificative erau aproape inexistente (cu exceptia nomenclaturii), recurgerea la impozitare a constituit in permanenta, un mijloc de aplatizare a nivelului de trai a majoritatii populatiei.

Intr-adevar, si in economiile socialiste, cu toate ca ele concentrau la bugetele statelor respective, in cadrul repartitiei primare, cea mai mare parte a venitului national, au recurs la mecanismul impozitelor, dar nu atat din ratiuni economice bugetare, cat mai ales, politice si sociale. Asa se face ca impozitele si politica fiscala nu au jucat un rol reglator in economie, conducerea planificata nefiind compatibila cu un astfel de rol din partea fiscalitatii.

Caracteristicile de baza ale sistemului fiscal din perioada comunista au fost:

a. urmarirea lichidarii ramasitelor oranduirii precedente, cea capitalista, si cu ajutorul impozitelor si taxelor aplicate micilor comercianti, meseriasilor si liber profesionistilor care mai ramasesera in activitate dupa actul nationalizarii din iunie 1948;

b. impozitarea a lovit numai veniturile aferente proprietatii care nu apartinea statului (cooperatia, organizatiile obstesti, micii meseriasi etc), iar in ceea ce priveste impozitul pe salariile angajatilor, incepand cu 1977, prin plata acestuia de catre intreprinderi si insusirea salariului net de catre
salariati, s-a acreditat falsa idee ca acestia n-ar plati impozit;

c. sistemul fiscal nu a jucat un rol activ in cadrul politicii fiscale si, la randul ei, nici aceasta in cadrul sistemului economic centralizat, planificat.

Nivelul de trai cvasigeneralizat scazut al populatiei, care a fost nevoita sa suporte mari investitii in proiecte neviabile si ineficiente, demonstreaza ca in realitate, populatia activa a fost supusa in acea perioada, la o impozitare de o factura cu totul originala pentru a doua jumatate a secolului alXX-lea.

Dezechilibrele structurale dintre oferta axata preponderent pe productia de bunuri de investitii si cererea solvabila interna si externa s-au agravat in timp contribuind la distorsionarea capacitatilor de productie.

Lipsa datoriei externe realizata pe baza reducerii importurilor, a contribuit la cresterea uzurii morale a tehnologiilor existente constituind un iluzoriu avantaj care a disparut in timp.

Preturile si salariile erau stabilite la nivel central si strict controlate, urmarindu-se o egalizare a veniturilor realizate cu cele destinate consumului. Mecanismele pietei nu functionau si evident, pietele de capital erau inexistente.

Bugetul statului, planul circulatiei monetare, planul de credite si planul valutar erau subordonate productiei planificate si industrializarii rapide care trebuia sa asigure cresterea extensiva a economiei.

Ratele scazute ale dobanzilor si politica salariilor mici generau supraevaluari ale beneficiilor nete ale agentilor economici care erau preluate la bugetul statului.

Prin intermediul bugetului statului se gestionau investitiile agentilor economici, a bunurilor si serviciilor publice si asigurarilor sociale ale populatiei. Anul 1989 a gasit Romania intr-o situatie economica, dar si conjuncturala nefavorabila.

Cu toate deficientele care au existat, sistemul fiscal din perioada comunista are meritul de a fi singurul in care nu a existat fenomenul de evaziune fiscala, proprietarul intregii avutii fiind statul care preleva aproape tot beneficiul la bugetul statului.

Rolul controlului fiscal din acea perioada era de a proteja averea statului de fraudele salariatilor, de modul cum era cheltuit banul public pentru diferite investitii efectuate de institutiile statului.

1.3. SISTEMUL FISCAL ACTUAL AL ROMANIEI

In anul 1990 reforma fiscala s-a caracterizat prin abrogarea unor reglementari juridice vechi din perioada comunista, reorganizarea si descentralizarea actelor decizionale ale agentilor economici cu capital de stat, dar si aparitia intreprinzatorilor particulari.

Primele reglementari fiscale au aparut in anul 1991 si anume cele privind impozitul pe salarii, impozitul pe profit, elaborarea legii finantelor publice. Ulterior au fost introduse accizele, taxa pe valoarea adaugata, taxele vamale, taxele locale, au fost reglementate fondurile speciale. in aceasta perioada impozitele si taxele care formeaza actualul sistem fiscal au fost modificate de mai multe ori (numai taxa pe valoarea adaugata a fost modificata de peste 285 de ori).

Reforma fiscala care se realizeaza in Romania dupa decembrie 1989 are in vedere, in general, conditiile politice, economice si sociale specifice tranzitiei la economia de piata.

Sistemul fiscal este in asa fel conceput, incat sa corespunda conditiilor economice si sociale ale etapei actuale.

Reforma fiscala din tara noastra urmareste elaborarea unui sistem fiscal modern, coerent, echitabil si eficient, care sa asigure incasarea veniturilor necesare finantarii activitatii economice si sociale; veniturile bugetare se realizeaza pe cale fiscala si prin metode administrative.

Prin reforma fiscala se urmareste imbunatatirea reglementarii si structurii impozitelor care sa conduca la cresterea ponderii impozitelor directe, in principal, prin marirea rolului impozitelor pe venit. Impozitele sunt percepute direct de la persoanele fizice si cele juridice, care trebuie sa suporte sarcina fiscala in raport cu venitul pe care il realizeaza si cu averea pe care o poseda. Este necesar sa scada cotele si ponderea impozitelor indirecte, deoarece aceste impozite nu se stabilesc direct si nominativ asupra contribuabililor, ci se percep asupra vanzarii bunurilor, executarii lucrarilor si prestarii serviciilor, prin cuprinderea lor in preturi si tarife, scumpindu-le.

Impozitul pe salarii reglementat prin legea 32/1991 care avea in vedere ca impozitul sa realizeze o impunere flexibila si care, concomitent sa aiba in vedere puterea contributiva a fiecarui salariat. Noua reglementare a introdus impunerea lunara a salariilor individuale, prin aplicarea unor cote progresive pe transe de venituri. In acest fel, impozitul pe salarii a devenit unul dintre cele mai importante impozite pe venit.

Structura impozitelor s-a imbunatatit prin reglementarea impozitului pe profit. Acest impozit a devenit necesar deoarece agentii economici erau supusi unui regim fiscal diferentiat, discriminatoriu. Astfel, unitatile de stat datorau impozit pe beneficiu, stabilit in cote progresive, pe transe de rentabilitate, unitatile cooperatiste mestesugaresti datorau un impozit pe venit stabilit in cote progresive, dar mai accentuate, iar unitatile cooperatiste de consum plateau un impozit in cote proportionale de 25%, intreprinderile mici si asociatiile cu scop lucrativ particulare suportau un impozit pe beneficiu in cote progresive, iar societatile comerciale cu participare straina plateau un impozit pe beneficiu in cota fixa. Pentru a inlatura aceasta situatie a fost necesara crearea unui cadru juridic unitar, astfel incat agentii economici sa participe la formarea veniturilor statului in functie de marimea profitului obtinut de fiecare in parte.

Reglementarea in forma noua a impozitului pe profit urmareste in acelasi timp sa stimuleze dezvoltarea activitatilor economice.

A fost imbunatatita reglementarea juridica a unor impozite indirecte, iar de la 1 iulie 1993, impozitul pe circulatia marfurilor a fost inlocuit cu taxa pe valoarea adaugata. De asemenea, s-au facut modificari importante in domeniul taxelor vamale, taxelor de timbru, taxelor consulare, taxei pentru folosirea terenului proprietate de stat, contributiilor pentru asigurarile sociale etc.

Reforma fiscala a asezat impozitele pe baza unor principii noi, intre care cel mai important este echitatea fiscala (dreptatea fiscala).

In vederea stimularii agentilor economici romani si straini, acestia au fost scutiti de plata impozitului pe profit de la sase luni pana la cinci ani, in functie de ramura economica in care lucrau, de conditiile de lucru si de viteza de rotatie a capitalului. De asemenea, s-au acordat reduceri de 50% din impozitul pentru profitul reinvestit, pentru protejarea mediului inconjurator etc.

La impozitul pe salarii s-a acordat un minimum de venit neimpozabil al carui cuantum a evoluat in timp in functie de rata inflatiei si s-au modificat de mai multe ori transele de venit impozabil.

In perioada de tranzitie au fost reglementate si alte impozite. Astfel, s-a instituit impozitul pe dividende (HG 781/1991), impozitul pe sumele obtinute din vanzarea activelor societatilor comerciale (HG 782/1991).

In 1996 a fost adoptata Legea finantelor publice ale Romaniei (legea nr. 10), act normativ financiar, adoptat de Parlamentul Romaniei, care stabileste normele privind formarea, administrarea, intrebuintarea si controlul resurselor financiare ale statului, ale unitatilor administrativ-teritoriale si ale institutiilor publice. Legea cuprinde: dispozitii generale; elaborarea,

Se poate aprecia ca sistemul fiscal actual al Romaniei a fost reglementat prin adoptarea de catre Parlamentul Romaniei a Codului fiscal in decembrie 2003, care cuprinde: dispozitii generale; impozitul pe profit; impozitul pe venit; impozitul pe veniturile microintreprinderilor; impozitul pe veniturile obtinute din Romania de nerezidenti si impozitul pe reprezentantele firmelor straine infiintate in Romania; taxa pe valoarea adaugata; accize; masuri speciale privind supravegherea productiei, importurilor si circulatiei unor produse accizabile; impozite si taxe locale; dispozitii finale.

In decembrie 2003, Parlamentul Romaniei a adoptat Codul de procedura fiscala care cuprinde: domeniul de aplicare a Codului de procedura fiscala; principii generale de conduita in administrarea impozitelor si taxelor; aplicarea prevederilor legislatiei fiscale; raportul juridic fiscal; dispozitii generale privind raportul de drept material fiscal; domiciliul fiscal; dispozitii procedurale generale; actele emise de organele fiscale; administrarea si aprecierea probelor; termene; inregistrarea fiscala si evidenta contabila si fiscala; declaratia fiscala; stabilirea impozitelor si taxelor; prescriptia dreptului de a stabili obligatii fiscale; colectarea creantelor fiscale; stingerea creantelor fiscale prin plata, compensare si restituire; dobanzi si penalitati de intarziere; inlesniri la plata; constituirea de garantii; masuri asiguratorii; prescriptia dreptului de a cere executarea silita si a dreptului de a cere compensarea sau restituirea; stingerea creantelor fiscale prin executarea silita; cheltuieli; eliberarea si distribuirea sumelor realizate prin executarea silita; stingerea creantelor fiscale prin alte modalitati; solutionarea contestatiilor formulate impotriva actelor administrative fiscale; competenta de solutionare a contestatiilor; decizia de solutionare; dispozitii procedurale; solutii asupra contestatiei; sanctiuni; dispozitii tranzitorii si finale; acte ale organelor de specialitate ale administratiei publice centrale.

Sistemul fiscal actual al Romaniei a fost perfectionat prin Ordonanta de Urgenta nr. 138 a Guvernului Romaniei, pentru modificarea si completarea Codului fiscal, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, nr. 1281 din 30 decembrie 2004. Prin aceasta Ordonanta de Urgenta, cota impozitului pe profit, a impozitului pe salariu si a altor impozite au fost reduse la 16%, cota unica proportionala. Aceasta cota de impozit stimuleaza contribuabilii, va scoate la suprafata economia subterana, va reduce evaziunea si frauda fiscala si simplifica, reduce considerabil activitatea organelor fiscale. Prin aceeasi ordonanta, impozitul datorat de microintreprinderi se calculeaza prin aplicarea unei cote de 3% asupra cifrei de afaceri, cota de impunere a dividendelor a crescut de la 5% la 10%.

1.4. FUNCTIILE SISTEMULUI FISCAL

Functiile sistemului fiscal constau in manifestarea continutului si a destinatiei lui in procesul reproductiei sociale, adica in crearea, repartitia, circulatia si utilizarea cat mai eficienta a produsului national brut.

Sistemul fiscal al Romaniei este chemat sa indeplineasca urmatoarele functii:

a. instrument de mobilizare a resurselor financiare la dispozitie statului necesare finantarii cheltuielilor publice bugetare;

b. mijloc de stimulare a activitatii economice si a liberei initiative;

c. mecanism de protectie sociala a persoanelor cu venituri mici, a celor cu capacitate de munca redusa, in varsta si care au merite deosebite fata de tara;

d. mijloc de control a activitatii economice, sociale si financiare pentru respectarea disciplinei economice si financiare.

Functia de instrument de mobilizare a resurselor financiare la dispozitia statului necesare finantarii cheltuielilor publice bugetare:

Instrumentele fiscale (impozitele, taxele etc.) trebuie sa corespunda politicii economice, sociale si financiare a statului. Cu ajutorul impozitelor, taxelor, contributiilor, imprumuturilor publice interne si externe etc. se realizeaza resursele bugetului de stat si ale bugetelor locale.

In vederea alimentarii sistematice, ritmice si suficiente a bugetului public national este necesar ca instrumentele fiscale sa aiba o asemenea reglementare juridica si termene de plata care sa coincida sau sa urmeze perioadelor de realizare a veniturilor impozabile.

Impozitele, taxele, contributiile se folosesc de o asa maniera incat sa contribuie la realizarea unei juste si echitabile distribuiri si redistribuiri a produsului national brut.

Functia de mijloc de stimulare a activitatii economice si a liberei initiative

Sistemul fiscal trebuie astfel conceput incat sa influenteze pozitiv agentii economici si cetatenii, sa imbine interesele generale cu cele locale, interesele publice cu cele particulare si personale.

Functia sistemului fiscal de stimulare se realizeaza prin modalitatile de determinare a marimii veniturilor impozabile, prin cotele de impunere, prin termenele de plata ale impozitelor, dar mai ales prin inlesnirile de la plata impozitelor si taxelor. De asemenea, sistemul fiscal are menirea sa stimuleze, sa incurajeze dezvoltarea liberei initiative.

Impozitele si taxele sunt astfel reglementate incat asigura alimentarea suficienta a bugetului, dar si crearea interesului contribuabililor de a munci mai mult, mai bine, de a produce mai mult pentru ca piata sa fie tot mai bine aprovizionata cu marfuri si servicii.

Functia stimulativa a sistemului fiscal se realizeaza si prin reducerile si scutirile de impozite si taxe la export. De asemenea, in unele cazuri se acorda reduceri si chiar scutiri de la plata unor taxe vamale.

Functia de mecanism de protectie sociala a persoanelor cu venituri mici, a celor cu capacitate de munca redusa, in varsta si care au merite deosebite fata de tara

Sistemul fiscal indeplineste si functia de protectie sociala a numitor categorii de cetateni prin facilitati la impunere si stimularea agentilor economici sa angajeze forta de munca. In Romania aceasta functie a sistemului fiscal este mai redusa decat in alte tari. Totusi, prin reglementarile fiscale se acorda, in anumite conditii, unele reduceri si scutiri de impozit pe salarii, precum si inlesniri fiscale pentru agentii economici care angajeaza anumite categorii de persoane.

Functia de mijloc de control a activitatii economice, sociale si financiare pentru respectarea disciplinei economice si financiare

In conditiile actuale statul nu mai poate interveni in economie prin masuri administrative, ci numai prin folosirea unor instrumente economice, financiare si fiscale. Astfel, statul foloseste instrumente financiare si fiscale prin care exercita controlul sistematic asupra agentilor economici si asupra contribuabililor persoane fizice. Controlul financiar si fiscal trebuie sa asigure ordinea, disciplina economica si financiara, combaterea si prevenirea evaziunii fiscale sub toate formele sale, combaterea contrabandei etc. Acest control trebuie sa fie sistematic, ferm, operativ, principial, exigent si intransigent.

1.5. ARMONIZAREA SISTEMULUI FISCAL ROMANESC IN CONDITIILE INTEGRARII EUROPENE

Armonizarea impozitelor si taxelor din fiecare tara membra sau care tinde sa se integreze in UE urmareste sa orienteze diferitele sisteme fiscale in concordanta cu politica economica, sociala, financiara si fiscala europeana.

Armonizarea fiscala are ca obiectiv crearea conditiilor optime pentru integrare si crestere economica.

Statele membre ale Uniunii Europene au adoptat un sistem fiscal de integrare care se poate realiza printr-o actiune de coordonare centrala a acestor state.

Este necesar ca derularea afacerilor interstatale sa se bazeze pe o neutralitate fiscala.

In vederea armonizarii sistemelor fiscale exista doua abordari, si anume: abordarea din punct de vedere al egalizarii si abordarea pe criteriul diferentelor.

De asemenea, exista doua metode de implementare a acestora, si anume: metoda administrativa si metoda reglarii de catre piata.

Abordarea din punct de vedere al egalizarii promoveaza standardizarea bazei impozitului, a taxei si egalizarea ratei impozitului intre membrii uniunii economice.

Standardizarea poate fi realizata cu sau fara unificarea sistemului fiscal sub o autoritate publica fiscala.

Armonizarea fiscala sub actiunea abordarii egalizarii consta in selectarea si implementarea unui grup de impozite si taxe si rate de impozit care vor directiona Uniunea Europeana pe fagasul realizarii obiectivelor sale de integrare economica.

Abordarea pe criteriul diversitatii fiscale se bazeaza pe principiul ca sistemul fiscal din fiecare tara functioneaza ca un instrument politic pentru atingerea obiectivelor macroeconomice. Argumentul utilizarii acestei abordari este ca acelasi principiu ar trebui aplicat la scara intregii uniuni economice cu conditia esentiala a minimizarii influentelor fiscale ale altor tari asupra sistemului fiscal al fiecarei tari. Acest obiectiv poate fi atins printr-o stransa colaborare intre membrii uniunii, printr-un grad minim de armonizare fiscala impus pe cale administrativa.

Prin urmare, armonizarea fiscala cuprinde, in general, atat abordarea din punct de vedere al egalizarii, cat si abordarea pe criteriul diversitatii fiscale.

Armonizarea sistemelor fiscale din statele membre ale Uniunii Europene difera inca, sub urmatoarele aspecte

a.) taxele pe vanzari care au luat urmatoarele forme: taxa pe valoarea adaugata, impozitul pe profitul cumulat, taxa pe valoarea bruta

b.) impozitele si taxele care au fost aplicate asupra bunurilor in diferite tari, la rate si modalitati diferite de evaluare.

A avut loc armonizarea legislatiei cu privire la impozitul pe profit, obligatiile fiscale sau alte forme de impozite indirecte. Principalul obiectiv al Uniunii Europene este ca legile cu privire la taxe si impozite sa fie ajustate pana la gradul impus de functionarea pietei comune.

Obiectivul general al armonizarii sistemelor fiscale a fost sa creeze un cadru de neutralitate fiscala, tratament egal pentru productia interna si importuri pentru fiecare stat membru.

Uniunea Europeana a definit armonizarea fiscala ca un proces prin care sistemele fiscale ale statelor membre sunt aliniate in asa fel incat considerente de ordin fiscal nu mai influenteaza fluxurile interstatale de marfuri si factorii de productie in cardul comunitatii.

Armonizarea sistemelor fiscale in Uniunea Europeana urmareste trei obiective:

a)  competitie in conditii egale intre partenerii Uniunii Europene;

b)  initierea anihilarii frontierelor fiscale;

c)  accelerarea procesului de integrare si unificare a pietei.

In vederea armonizarii fiscale au fost luate masuri de aliniere a ratelor impozitelor si taxelor din tarile membre. Cu toate acestea exista inca diferente, in unele cazuri sensibile, intre tarile membre, atat in ceea ce priveste sarcina fiscala, cat si in ceea ce priveste structura veniturilor provenite din impozite si taxe.

Impozitele si taxele sunt instrumente fiscale folosite de guverne pentru realizarea politicii economice, sociale si financiare.

Pentru realizarea acestor obiective, sistemul fiscal trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a)  sa colecteze veniturile obtinute din impozite si taxe;

b)  sa respecte echitatea in repartizarea sarcinilor fiscale.

Cand se urmareste armonizarea fiscala, schimbarile in domeniul impozitelor si taxelor afecteaza conditiile de viata ale cetatenilor.

Prin urmare, armonizarea poate avea efecte asupra veniturilor provenite din impozite si taxe destinate bugetului de stat si bugetelor locale si poate conduce  la modificarea nivelului cheltuielilor publice. Poate, de asemenea, schimba distributia sarcinilor fiscale intre diferitele clase de venituri ale populatiei sau poate afecta conditiile pentru eficienta productiei.

Armonizarea fiscala este multidimensionala, influentand toate elementele sistemului fiscal: reglementarea impozitelor si taxelor, distribuirea veniturilor, echilibrarea bugetului de stat, stabilitatea si cresterea economica, balanta de plati etc.

1.6. POLITICA FISCALA

Politica fiscala cuprinde totalitatea masurilor legislative adoptate de stat in domeniul stabilirii si al incasarii impozitelor si taxelor pentru reglarea proceselor economice si a relatiilor sociale. De asemenea, prin politica fiscala se intelege stabilirea cuantumului si surselor de provenienta a resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmeaza sa fie utilizate, obiectivele urmarite, precum si mijloacele de realizare a acestora.

Politica fiscala are sarcini bine definite cum sunt urmatoarele:

a.) conceperea sistemului general de impozite si taxe;

b.) stabilirea nivelului general si particular al fiscalitatii;

c.) colectarea la timp si in cuantumul preconizat a impozitelor directe si indirecte ale contribuabililor, cu costuri aferente cat mai mici;

d.) combaterea si prevenirea evaziunii fiscale sub toate formele sale, precum si a contrabandei.

Prin politica fiscala se determina provenienta si cuantumul resurselor financiare cu care se alimenteaza fondurile publice, metodele de prelevare care urmeaza a fi utilizate, mijloacele de realizare si de control.

Intre politica economica si cea fiscala exista relatii stranse, de interdependenta: politica fiscala se implica in rezolvarea cerintelor economiei nationale prin interventia statului in procesele economice cu anumite instrumente fiscale.

Prin politica fiscala se actioneaza pentru protejarea si incurajarea unor ramuri ale economiei nationale.

Cu ajutorul instrumentelor fiscale se realizeaza obiective cum sunt:

stimularea agentilor economici pentru efectuarea de investitii in anumite conditii;

cresterea calitatii si competitivitatii produselor;

stimularea exportului;

incurajarea micilor producatori;

protejarea mediului inconjurator;

neadmiterea scoaterii terenurilor din circuitul agricol;

stimularea dezvoltarii agriculturii etc.

Partidele politice aflate la putere isi pun amprenta asupra orientarii politicii fiscale prin cuprinderea in programele lor de guvernare a unor obiective cu caracter fiscal.

Politica fiscala este corelata cu politica de cheltuieli bugetare, precum si cu politica monetara, in functie de mijloacele la care recurge pentru a asigura finantarea deficitului bugetar.

In concordanta cu principiile de politica economica, prin instituirea unui impozit statul urmareste nu numai incasarea de venituri bugetare, ci si folosirea impozitului ca instrument cu care influenteaza dezvoltarea sau restrangerea activitatii unor ramuri sau subramuri economice, stimularea sau reducerea productiei sau consumului unor produse, dezvoltarea ori limitarea relatiilor comerciale cu alte state. Spre exemplu, in vederea stimularii consumului unor produse, statul reduce sau desfiinteaza impozitele indirecte care le greveaza, in timp ce, pentru a restrange consumul altor produse, statul majoreaza impozitele care se incaseaza asupra lor si chiar instituie noi impozite.

Politica fiscala trebuie sa respecte principiile generale ale impozitarii, sa fie simpla, clara, transparenta, sa descurajeze, sa combata si sa previna evaziunea fiscala, sa coreleze resursele fiscale cu volumul cheltuielilor bugetare.

Resursele financiare trebuie sa provina in principal din interiorul tarii si numai in subsidiar din imprumuturi externe, care sa nu indatoreze tara prea mult fata de strainatate, iar aceste imprumuturi sa fie folosite in scopuri productive.

Conchidem ca deciziile care se iau in domeniul fiscal-bugetar se rasfrang asupra circulatiei monetare, putand crea dezechilibre mari in economie, prin accentuarea inflatiei, cresterea ratei dobanzii etc.

1.7. PERFECTIONAREA SISTEMULUI FISCAL ROMANESC

Instrumentele fiscale, sistemul fiscal in ansamblu trebuie mereu primenit, imbunatatit, perfectionat, pus in deplin acord cu obiectivele economice, sociale si financiare ale etapei respective.

Este necesar ca organele financiare si fiscale sa cunoasca, sa receptioneze si sa tina seama de reactiile contribuabililor fata de fiecare impozit si taxa. Cunoscand aceste reactii, organele fiscale propun Guvernului si acesta prezinta Parlamentului amendamentele sistemului fiscal. Aceste amendamente pot cuprinde modificarea corespunzatoare a unor impozite si taxe, pot prevedea abrogarea unor impozite, simplificarea tehnicii fiscale care sa usureze asezarea si incasarea veniturilor bugetare.

In conditiile tranzitiei la economia de piata sistemul fiscal trebuie in mod obiectiv pus mereu de acord cu evolutia conditiilor economico-sociale nationale.

Perfectionarea sistemului fiscal trebuie astfel efectuata incat sa reflecte si ceea ce este nou pe plan international. intelegem ca organele fiscale, Guvernul si Parlamentul trebuie sa cunoasca sistemele fiscale ale statelor dezvoltate, sa se inspire din aceste sisteme fiscale, dar sa nu le copieze si sa le transpuna intocmai in tara noastra. Este necesar sa se preia din aceste sisteme fiscale numai ceea ce se potriveste pentru stadiul de dezvoltarea a tarii noastre in etapa respectiva.

Sistemul fiscal al tarii noastre trebuie astfel perfectionat si armonizat incat sa se integreze usor in Uniunea Europeana. In acest scop, organele de stat de specialitate trebuie sa studieze sistemele fiscale ale tarilor membre si sa orienteze sistemul fiscal in mod corespunzator.

Este cunoscut faptul ca sistemul fiscal, impozitele directe si indirecte, taxele sunt instrumente importante ale distribuirii si redistribuirii produsului national brut. Ca urmare, sistemul fiscal trebuie astfel perfectionat incat sa contribuie la o repartitie justa, echitabila, care sa conduca la dezvoltarea economico-sociala a tarii.

In conditiile privatizarii, statul are tot mai putine atributii economice. Este, deci, de dorit ca aparatul de stat sa se reduca, sa se simplifice, sa se inlature paralelismele si birocratismul. in consecinta, este necesar sa se simplifice sistemul fiscal, sa se reduca numarul de impozite si sa se micsoreze fiecare impozit.

Un alt domeniu in care se cere perfectionat sistemul nostru fiscal este cel al controlului. Controlul fiscal trebuie sa fie prompt, inopinat, competent, eficient, intransigent, obiectiv, principial. Controlul nu trebuie sa se limiteze la constatarea, la fotografierea lipsurilor, ci organele de control au datoria sa stabileasca vinovatii, sa le aplice sanctiunile legale corespunzatoare iara a tine seama de pozitia pe care o ocupa in stat. Sa combata si sa previna evaziunea fiscala sub toate formele sale, contrabanda.

Nu este suficient sa avem legiferat un sistem fiscal perfectionat, modern, ci este necesara aplicarea lui corecta, in litera si spiritul legislatiei fiscale.

Transpunerea intocmai in practica a sistemului fiscal necesita cadre temeinic pregatite profesional, obiective, corecte, cu o tinuta etica, civica ireprosabila si care sa fie incoruptibile. Personalul fiscal trebuie sa cunoasca Codul fiscal, Codul de procedura fiscala, Ordonantele Guvernului, normele metodologice etc. si sa le aplice intocmai.

Privit in timp, sistemul fiscal va fi mereu perfectibil. Viata pune mereu noi probleme care se cer rezolvate in conditii optime.