Evolutia monedei romanesti

Evolutia monedei romanesti

Evolutia monedei, de la concret la abstract, demonstreaza valabilitatea celor doua acceptiuni date monedei, calitatea sa de marfa si de creanta, in plus, analiza acestei evolutii va reliefa si rolul deosebit al factorilor subiectivi privind deciziile agentilor economici in legatura cu destinatia si oportunitatea folosirii monedei.

Etape in evolutia monedei

Moneda apare de timpuriu in istoria societatii omenesti, fiind prezenta in tranzactii sub forma unor marfuri obisnuite si foarte variate. Exteriori­zarea valorii se realiza o data cu schimbul, prin raportarea marfurilor la marfa care indeplinea rolul de moneda. De la sfarsitul preistoriei, in Europa, vitele se utilizau ca moneda, in Africa Neagra, etnologii au observat in societatile traditionale folosirea monetara a sarii si scoicilor rare care serveau, de obicei, ca podoabe. Acelasi lucru s-a intamplat mult timp in Tibet cu ceaiul.

O data ce omul utilizeaza o marfa unica drept intermediar in tranzactii, el iese din sfera trocului primitiv pentru a intra in cea a economiei de schimb; marfa aleasa permitea vanzarea si cumpararea bunurilor obisnuite, masurarea precisa a valorii si economisirea. Deci locul trocului este luat de o marfa care, pe langa utilizarea sa normala (ca bun de consum sau de productie), servea drept instrument de schimb.

Masurarea valorii marfurilor obisnuite va fi posibila prin stabilirea unui bun in calitate de etalon monetar. Bunul moneda-etalon trebuia sa fie durabil, pentru a conserva puterea de cumparare. Era necesar, de asemenea, sa fie divizibil pentru a permite efectuarea platilor si sa prezinte o valoare proprie, intrinseca, suficient de mare si stabila. Dintre toate bunurile care intruneau aceste calitati, metalele si aliajele se impun rapid datorita proprietatilor fizice, perfect adaptate celor trei

Initial au fost folosite metalele si aliajele comune (cupru, bronz, fier) ca monede, apoi au aparut metalele pretioase (aurul si argintul). In lumea orientala, monedele si-au facut aparitia in Mesopotamia si Asia Mica in secolul II i.e.n., mai intai sub forma de lingouri de cupru si bronz, apoi de aur si argint. Grecia utilizeaza moneda de argint din secolul VII i.e.n. Metalul cantarit si batut in pecete si piese de monede s-a impus schimburilor ca forma cea mai comoda si evoluata. Metalele, indeo­sebi cele pretioase, functionau ca monede, ele fiind utilizate si pentru alte scopuri.

O data cu dezvoltarea schimbului, nevoile de moneda-marfa, respectiv de metal pretios, cresc, in timp ce producerea lor ramane limitata. Apare, deci, un dezechilibru intre oferta si cererea de moneda-marfa, ceea ce a condus la necesitatea gasirii altor forme ale monedei. Apare astfel moneda de hanie (fiduciara) - sub forma bancnotelor (biletelor de banca) - si moneda de cont (scripturala).

Nasterea bancnotelor provine dintr-o mai veche practica comerciala, respectiv efectuarea platilor printr-un efect de comert. De la sfarsitul secolului XII, in Europa Occidentala, pentru a limita pericolul transportului de monede metalice din aur, marii negustori au recurs la scrisori de schimb, utilizarea lor luand amploare in secolele urmatoare. Ceva mai tarziu, respectiv in secolele XVII si XVIII, in locul metalului monetar vor fi acceptate la plata si alte instrumente care vor fi create si anume : tratele comerciale sau efectele de comert. Scrisoarea de schimb si tratele nu au o valoare intrinseca. Ele nu sunt decat un angajament al celui ce le emite de a plati la o anumita data o anumita suma.

Tot in aceasta perioada, in Tarile de Jos, Suedia, Regatul Unit isi fac aparitia biletele de banca si moneda de cont. Emisa de banci, moneda de hartie (bancnotele) putea fi schimbata oricand de purtator in moneda metalica la ghiseele bancii, fiind garantata de rezerva de aur-moneda detinuta de banca emitenta. Bancnotele ca moneda de hartie (fiduciara) se vor generaliza in secolul XIX in toata Europa Occidentala. Crearea monedei de cont (scripturale) era facuta de bancile comerciale, care inscriau intr-un cont suma de bani detinuta de un client.

In a doua jumatate a secolului trecut, dezvoltarea bancilor este la originea perfectionarilor importante in tehnicile monetare. Noile forme ale monedei scripturale sunt cecurile si viramentele. Emise de titulari, pe baza unui cont deschis la banca, cecurile acceptate la plata sunt o forma a monedei scripturale. Ordinul de virament dintr-un cont in altul va reduce platile la un simplu joc pe hartie.

Moneda de hartie si moneda scripturala, ca forme ale monedei-semn, s-au impus putin cate putin ca instrumente de plata normale, avand aceleasi functii si aceeasi valoare ca moneda-marfa. Aceasta mutatie, trecere de la moneda-marfa la moneda-semn, permite intelegerea a ceea ce distinge moneda de celelalte bunuri si anume ca utilitatea monedei in tranzactii este identica, oricare ar fi forma si valoarea sa intrinseca.

Faptul ca schimbul se intermediaza prin marfa-moneda sau prin moneda--semn (cu formele sale multiple) conteaza mai putin, rolul de intermediar fiind la fel de bine asigurat atat intr-un caz, cat si in celalalt. Baterea monedei a fost un drept al puterii de stat, delegat unei institutii de emisiune, in acelasi timp valoarea monedei era garantata, iar utilizarea monedei de catre agentii economici raspundea unei conventii implicite. Agentii acceptau sa utilizeze moneda pentru ca aveau incredere in sistemul care o emitea. Aceasta evolutie a formelor monedei, de la marfa la semn, are trei consecinte :

statutul sau privat se substituie din ce in ce mai mult statutului sau public si care necesita un control adecvat al crearii sale

- costul de productie este mult diminuat;

- creste increderea agentilor economici fata de autoritatile monetare centrale (pentru moneda de hartie) si fata de bancile comerciale (pentru moneda scripturala).

Apare un moment de rascruce in evolutia monedei. Epoca monedei--marfa va apune si va inceta sa mai existe. Locul ei va fi luat treptat de moneda-semn. Moneda-semn va fi cautata nu ca scop in sine, deci ca marfa, ci pentru bunurile si serviciile ce pot fi procurate in schimbul ei. Chiar daca este pastrata in timp, valoarea monedei-semn provine din faptul ca poate fi folosita ulterior in aceleasi scopuri. Aparitia si utilizarea ei, pe scara din ce in ce mai larga, demonstreaza un adevar ce nu poate fi contestat si anume faptul ca acest instrument monetar are o importanta componenta conventionala, mai mult sau mai putin artificiala.

O buna perioada de timp moneda-semn este utilizata in paralele cu moneda-marfa, aceasta din urma avand rolul principal ca instrument mone­tar. Este perioada de trecere de la o forma la alta a monedei. Consumul de munca pentru emiterea monedei-semn este mult mai redus, ea devenind treptat instrumentul monetar ideal. Moneda-marfa va fi retrasa din circulatie si depozitata la bancile emitente de moneda de hartie.

Pentru afirmarea si impunerea ei, in functiile monedei s-a pastrat o buna perioada de timp legatura cu metalul monetar aflat in rezerva bancii emitente, mecanismul realizandu-se astfel :

- banca emitenta pastra in depozit, ca element de activ in bilant, cantitati importante de aur-moneda, in timp ce moneda de hartie, repre­zentand in bilant un element de pasiv (ca o obligatie a bancii fata de viitori posesori), participa la operatiuni de schimb pe piata;

- utilizarea monedei de hartie si a celei de cont ca instrumente mone­tare a fost sustinuta prin mecanismul convertibilitatii primind la cerere