Pactele comisorii in vechiul cod civil

Pactele comisorii in vechiul cod civil

Pactul comisoriu este o clauza expresa introdusa intr-un contract sau intr-o conventie accesorie a acestuia prin care partile stipuleaza rezolutiunea de plin drept a contractului in cazul in care una dintre ele nu-si executa culpabil obligatia asumata.

Pactul comisoriu, in acceptiunea vechiului cod reprezenta o derogare de la prevederile art. 1021 si urmarea sa reduca sau sa inlature total rolul instantei de judecata la desfiintarea contractelor.

Clauzele comisorii puteau fi introduse in orice fel de contract si erau clasificate, in functie de intensitatea efectelor pe care le produceau, in patru grade, care vor fi analizate pe larg in cele ce urmeaza.

Pactul comisoriu de gradul I

Introducerea unei astfel de clauze putae avea utilitate numai in contractul pentru care rezolutiunea era neprevazuta de lege sau era reglementata limitativ (ex: contractul de renta viagera).

Pentru toate celelalte contracte includerea unui asemenea pact era inutila avand in vedere ca potrivit art. 1020 Cod civil, aceasta era subinteleasa . In orice caz, o asemenea cauza dadea curs tuturor regulilor prevazute pentru rezolutiunea judiciara, cu posibilitatile de apreciere recunoscute instantei judecatoresti, inclusiv posibilitatea de acordare a termenului de gratie (fapt posibil numai in cazul pactului comisoriu de gradul I).

Efectele acestui pact comisoriu expres au fost intelese in acelasi fel si in practica judiciara, precizandu-se ca, in cazul in care partile reproduc in conventia lor dispozitia art. 1020 C. civ., desfiintarea contractului nu are loc de drept, fiind necesara o hotarare judecatoreasca; de asemenea, pactul comisoriu redactat in aceasta forma nu inlatura facultatea instantei de judecata de a acorda debitorului un termen de gratie pentru executarea obligatie.

 Exemplu: 'In cazul in care una dintre parti nu executa contractul, acesta se desfiinteaza' .

Pactul comisoriu de gradul II

Aceasta clauza comisorie se interpreta in sensul ca daca partea indreptatita declara unilateral rezolutiunea, este suficient pentru ca ea sa opereze. Debitorul isi putea executa obligatia pana in momentul punerii sale inintarziere.
Intr-un asemnea caz, instanta sesizata va putea constata ca debitorul si-a executat obligatia inainte declararii rezolutiunii de catre creditor. De asemenea, instanta era competenta sa constate ca rezolutiunea nu a avut loc, dar nu poate acorda un termen de gratie.

Exemplu: 'Daca o parte nu-si executa obligatia, cealalta parte este in drept sa considere contractul desfiintat'

Pactul comisoriu de gradul III

In acest caz, instanta de judecata nu putea acorda termen de gratie debitorului si nu se putea pronunta referitor la oportunitatea rezolutiunii.

De asemenea, creditorul trebuia sa il puna in intarziere pe debitor pentru ca rezolutiunea sa opereze de plin drept. Prin urmare, daca instanta constata ca debitorul si-a executat obligatiile, chiar si tardiv, dar inainte de punerea sa in intarziere, nu putea pronunta rezolutiunea contractului. Exceptie faceau contractele comerciale unde debitorul era pus de drept in intarziere, sau in cazul contractelor civile in care legea prevedea expres si ca exceptie punerea in intarziere de drept a debitorului.

In legatura cu acest pact, conform caruia desfiintarea contractului opereaza de plin drept, este cel putin surprinzatoare opinia care afirma ca rezolutiunea sau rezilierea se pronunta de instanta de judecata. Intr-adevar, cat timp partile au stabilit, prin clauza stipulata in pact, ca desfiintarea conventiei se produce de drept, instanta de judecata nu mai pronunta rezolutiunea sau rezilierea, ci doar constata daca aceasta sanctiune a operat pe baza conditiilor prevazute de parti.

Posibilitatea unui pact comisoriu redactat in forma mentionata mai sus era expres prevazuta in materia vanzarii. Astfel, conform art. 1367 C. civ. "cand la o vanzare de imobile s-a stipulat ca, in lipsa de plata pretului in termenul stabilit, vanzarea va fi de drept rezolvita, cumparatorul poate plati dupa expirarea termenului, pe cat timp nu este pus de vanzator in intarziere printr-o interpelare in forma, dar dupa o asemenea interpelare judecatorul nu-i poate da termen".

Exemplu: 'Daca o parte nu-si executa obligatia asumata in contract, acesta se considera rezolvit de plin drept.'

Pactul comisoru de gradul IV

Acest tip de pact era cel mai eficient din punct de vedere al efectelor. Astfel, contractul se desfiinta de plin drept din clipa in care expira termenul de executare, fara ca obligatia sa fi fost adusa la indeplinire. Desfiintarea avea loc fara ca debitorul sa fie pus in intarziere de catre creditor.

Lucrare: Analiza profitabilitatii pe baza ratelor de marja Eseu: Analiza rezultatului brut al exploatarii

Numai creditorul care isi executa sau se declara gata sa-si execute obligatiile avea dreptul sa aprecieze daca era cazul sa se aplice rezolutiunea. Chiar daca in contract era inscris un pact comisoriu de gradul IV, creditorul avea in continuare facultatea de a opta intre rezolutiune de plin drept sau de a solicita executarea silita a contractului.

Debitorul care nu isi executa obligatiile nu avea in niciun caz dreptul sa pretinda rezolutiunea contractului.

Instanta de judecata putea numai sa constate existenta unei neexecutari culpabile, validitatea pactului comisoriu si corecta sa aplicare. Prin urmare, instanta doar constanta rezolutiunea, nu o pronunta.

Exemplu: 'In caz de neexecutare, contractul se considera desfiintat de drept, fara a mai fi necesara punerea in intarziere si vreo alta formalitate prealabila'

1.5. Pactul comisoriu expres si declaratia unilaterala de denuntare a con­tractului

Desi orice pact comisoriu expres presupunea si manifestarea de vointa a creditorului in sensul desfiintarii contractului, ceea ce echivala cu o decla­ratie unilaterala de rezolutiune sau reziliere, aceasta nu trebuie sa fie confundata cu declaratia unilaterala de denuntare a contractului.

Astfel, declaratia unilaterala de rezolutiune sau reziliere producea efecte numai daca erau indeplinite conditiile generale necesare pentru angajarea raspunderii contractuale si acordarea daunelor-interese, tinand seama si de eventualele clauze de diminuare sau agravare a raspunderii civile contractuale .

Dimpotriva, fie ca era prevazuta de lege, fie ca era convenita de parti, posibilitatea denuntarii unilaterale a contractului depasea cadrul raspunderii contractuale. Aceasta denuntare unilaterala era o exceptie de la principiul irevocabilitatii contractului si de la principiul simetriei care guverna incheierea, modificarea sau desfacerea contractului (mutuus consensus mutuus dissensus).

In ceea ce privea clauzele de denuntare unilaterala a contractului trebuia sa se tina seama de doua conditii care limitau libertatea de vointa a partilor: pe de o parte, asemenea clauze erau interzise in contractele declarate de lege ca fiind irevocabile (cazul donatiei); pe de alta parte, ele nu trebuia sa imbrace forma unei conditii pur potestative din partea celui care se obliga (art. 1010 vechiul C. civ.) .

Dupa trecerea unui interval de timp in care partile isi executau reciproc prestatiile, denuntarea unilaterala a contractului era posibila, daca era preva­zuta de lege sau a fost stipulata de parti. In acest caz, ea nu avea semnificatia unei conditii rezolutorii pur potestative, intrucat nu mai punea sub semnul intrebarii seriozitatea vointei partilor de a se angaja juridic. Intr-adevar, executarea prestatiilor o perioada de timp constituie dovada indiscutabia a acestei seriozitati.

Denuntarea unilaterala a contractului reprezenta, in aceasta ipoteza, exercitarea dreptului de a pune capat contractului. Acest drept s-a nascut din vointa partilor, in mod direct, cand s-a stipulat o clauza de denuntare unilaterala sau in mod indirect, cand legea prevedea o asemenea posibilitate, acceptata implicit de parti prin incheierea contractului .

In cazul contractelor cu executare succesiva, incheiate pe o perioada nedeterminata, chiar daca legea nu prevedea si nici partile stipulau dreptul de a denunta unilateral conventia, totusi acesta exista in virtutea principiului constitutional care consacra libertatea persoanei. Daca partile nu ar putea sa puna capat, prin vointa lor unilaterala, unui contract cu executare succesi­va, ar insemna ca intre ele se stabilea o adevarata relatie de servitute personala.

Denuntarea unilaterala era posibila pe temeiul acestor contracte, dar putea fi nula clauza prin care partile ar fi stipulat ca renunta la dreptul de a denunta unilateral un astfel de contract .

In toate cazurile, exercitarea dreptului de a denunta unilateral contractul, desi se asemana, nu se confunda cu modul in care opera conditia ca modalitate a actului juridic.

Astfel, pe de o parte, exercitarea dreptului de a denunta unilateral contractul presupunea, de regula, respectarea anumitor formalitati, prevazute de lege sau stipulate conventional, cel mai adesea incunostintarea celeilalte parti facuta cu respectarea unui anumit termen inainte de incetarea contractului. Or, conditia opera de drept, fara indeplinirea unor formalitati speciale.

Pe de alta parte, fiind vorba de un drept, el nu trebuia sa fie exercitat in mod abuziv, pentru ca altfel se putea angaja raspunderea civila a titularului sau. Or mecanismul conditiei, indiferent de natura acesteia, nu implica, in nici un fel, ideea de raspundere civila.

1.6. Pactele comisorii si conventiile de agravare a raspunderii civile con­tractuale

In materie contractula, erau admisibile conventiile de agravare a raspunderii . Debitorul putea accepta sa raspunda chiar si in situatia in care neexecutarea nu ii era imputabila, fiind determinata de un caz fortuit sau de o forta majora. Altfel spus, raspunderea se angaja chiar si in absenta vinovatiei debitorului. Fara o asemenea conventie de agravare a raspunderii, nu ne-am afla pe taramul raspunderii contractuale, caz in care nu s-ar mai pune problema obligarii debitorului la daune-interese .

Pactele comisorii erau compatibile cu clauzele de agravare a raspunderii. Daca ele erau asociate, creditorul obligatiei neexecutate avea posibilitatea sa le utilizeze, obtinand atat desfiintarea contractului cu diminuarea sau inlaturarea rolului justitiei, cat si avantajul de a nu fi tinut, total sau partial, de unele din conditiile generale necesare pentru angajarea raspunderii civile si pentru acordarea daunelor-interese.

Teoretic, pactele comisorii erau compatibile si cu clauzele de limitare a raspunderii. Practic, o asemenea asociere era insa lipsita de sens, pentru ca functiile celor doua categorii de clauze ar fi fost contradictorii. Primele ar fi determinat o situatie mai avantajoasa, iar celelalte o situatie defavorabila pentru creditor.

Erau insa incompatibile pactele comisorii si clauzele de inlaturare a raspunderii intr-adevar, pactele comisorii facilitau doar aplicarea rezolutiunii sau rezilierii ca forma speciala de executare silita prin echivalent, fiind tot o expresie a raspunderii civile contractuale. Or, clauzele din a doua categorie tind tocmai la inlaturarea raspunderii.

Pactul comisoriu, clauza penala si clauza de arvuna.

Sanctiunea rezolu­tiunii sau a rezilierii poate fi asociata cu obligarea debitorului la daune-interese, asa cum se mentiona expres in dispozitiile art. 1021 vechiul C. civ. Daunele-interese putea fi insa evaluate nu numai de lege sau de judecator, ci si de parti. Partile pot face o asemenea evaluare printr-o clauza penala.

Pactele comisorii erau compatibile cu clauza penala. Altfel spus, creditorul putea, o data cu declaratia unilaterala de rezolutiune sau reziliere, sa se prevaleze si de clauza penala pentru a obtine un anumit cuantum al daunelor-interese. Desigur, in cazul refuzului debitorului de a plati daunele-interese, creditorul trebuia sa apeleze la justitie .

Asocierea pactului comisoriu cu clauza penala inlatura o caracteristica importanta a acesteia din urma.

Intr-adevar, clauza penala nu permitea creditorului sa opteze intre executarea in natura si suma de bani care formeaza obiectul clauzei penale.

In contractele sinalagmatice, cand debitorul nu-si executa obligatia, creditorul avea insa un drept de optiune intre executarea silita in natura si executarea silita prin echivalent in forma speciala a rezolutiunii sau rezilierii. Acest drept de optiune era valabil atat in cazul rezolutiunii si rezilierii judiciare, cat si al celei conventionale .

Daca se asociaza clauza penala cu un pact comisoriu expres, creditorul avea drept de optiune intre executarea in natura, chiar silita, si desfiintarea contrac­tului cu daune-interese, evaluate conform acordului partilor. Acest drept de optiune nu era insa efectul clauzei penale, ci al pactului comisoriu. Chiar si in acest caz obligatia nu avea caracter facultativ sau altemativ, pentru ca creditorul nu avea dreptul la daunele-interese evaluate potrivit clauzei penale decat daca erau indeplinite conditiile generale pentru angajarea raspunderii contractuale si pentru acordarea daunelor-interese .

Daca vanzatorul nu-si executa obligatiile, cumparatorul avea dreptul la dublul arvunei (restituirea arvunei, plus daunele-interese care au un cuantum egal cu cel al arvunei); daca obligatiile nu erau executate de cumparator, vanzatorul avea dreptul sa pastreze arvuna cu titlu de daune-interese.

Arvuna nu avea insa semnificatia unei clauze de dezicere sau de denuntare unilaterala a contractului.

Creditorul iti pastra dreptul de a cere executarea silita in natura, in masura in care aceasta mai era posibila si mai prezinta interes pentru el.

Asadar, nu refuzul debitorului de a executa obligatia avea valoarea unei deziceri, ci optiunea creditorului, in sensul desfiintarii contractului pe baza pactului comisoriu expres continut in clauza de arvuna.

Pactele comisorii aveau caracter bilateral. Altfel spus, ele puteau fi utilizate de oricare dintre partile contractului sinalagmatic in cazul in care cealalta parte nu-si executa in mod culpabil obligatiile.

Nimic nu impiedica insa stipularea unui pact comisoriu expres pe baza caruia, in caz de neexecutare culpabila a obligatiilor, numai una dintre parti putea determina desfiintarea contractului printr-o declaratie de rezolutiune sau rezilie­re, in timp ce cealalta parte trebuia sa solicite rezolutiunea sau rezilierea printr-o actiune in justitie. In aceasta situatie, pactul comisoriu avea caracter unilateral.