NoȚiunea de obligaȚie civila

NOȚIUNEA DE OBLIGAȚIE CIVILA. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL OBLIGAȚIONAL

Obligația civila este raportul juridic in conținutul caruia intra dreptul subiectului activ (creditor) de a solicita subiectului pasiv (debitor) sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva sub sancțiunea constrangerii de catre stat in cazul neindeplinirii obligației.

Ca orice raport juridic, cel obligațional cuprinde: subiecte, conținut, obiect și sancțiune.

Subiectele raportului juridic civil obligațional poarta denumirea generica de creditor - subiectul activ, titularul de drepturi -, respectiv de debitor - subiectul pasiv, titularul de obligații; aceste denumiri devin insa specifice, in funcție de raportul juridic civil obligațional in care sunt implicate subiectele; astfel, de exemplu, in contractul de vanzare-cumparare, parțile poarta denumirea de vinzator și cumparator, in contractul de imprumut, de imprumutat și imprumutator, in contractul de locațiune, de locator și locatar, in contractul de mandat, de mandant și mandatar ș.a.m.d.

Conținutul raportului juridic civil obligațional reprezinta complexul de drepturi de creanța și obligații corelative asupra carora parțile au convenit la momentul incheierii actului juridic sau pe care legea le leaga de un anume fapt juridic, licit sau ilicit.

Totalitatea drepturilor de creanța alcatuiește latura activa a raportului juridic civil obligațional, iar totalitatea obligațiilor, latura pasiva a acestuia.

Obiectul raportului juridic civil obligațional consta in conduita concreta, acțiunea sau inacțiunea la care este indreptațit subiectul activ și ținut subiectul pasiv; cu alte cuvinte, obiectul consta in ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor și acesta din urma trebuie sa indeplineasca, adica in insași prestația. Aceasta din urma poate consta in a da, a face sau a nu face ceva.

Obligația de a da consta in indatorirea debitorului de a constitui sau de a transmite un drept real; aceasta este o prestație pozitiva, abstracta: obiectul sau este reprezentat de constituirea sau transmiterea unui drept real cu privire la un bun, insa nu ca urmare a unei acțiuni concrete, fizice, ci ca o consecința a acordului de voința al parților (de pilda, obligația vanzatorului de a transmite dreptul de proprietate al bunului vandut).

Obligația de a face, spre deosebire de aceea de a da, se materializeaza intotdeauna intr-o activitate concreta, fizica, reprezentand indatorirea subiectului pasiv de a savarși o prestație pozitiva, alta decat aceea ce se incadreaza in sfera obligației de a da (de exemplu, obligația vanzatorului de a preda bunul vandut).

Obligația de a nu face consta intr-o abținere din partea debitorului de la a nu face ceva ce ar fi putut face daca nu s-ar fi obligat la contrariu (de exemplu, in cadrul contractului de editura, autorul operei literare iși asuma obligația de a nu contracta, pe o perioada determinata, cu o alta editura asupra operei respective un contract de publicare).

Sancțiunea obligației consta in mijloacele juridice ofensive pe care creditorul le are la dispoziție și prin care, cu concursul forței coercitive a statului, cauta a obține executarea prestației ce i se datoreaza (de exemplu, acțiunea in justiție prin care creditorul solicita instanței de judecata pronunțarea unei hotarari judecatorești care sa țina loc de contract, in situația in care debitorul refuza, netemeinic, sa incheie contractul la care s-a obligat).

Cel mai important izvor de obligații este contractul.