FORME PREINSTITUTIONALE DE COMBATERE A INCENDIILOR. INFIINTAREA PRIMELOR FORMATIUNI DE POMPIERI MILITARI IN ROMANIA

1. Primele preocupari pentru combaterea focului in Romania

Dezvoltarea unei culturi materiale si spirituale infloritoare pe teritoriul tarii noastre, a mestesugurilor, schimburile comerciale intense si, mai ales, existenta conductelor de apa din lut ars, a cisternelor de apa, indica preocuparile dacilor pentru urbanistica si igiena publica. Este drept ca existenta lor raspundea si unor cerinte strategice, dar nimic nu ne impiedica sa credem ca, in cazul unui incendiu, ostenii, slujitorii, localnicii le foloseau si la stingere.

Pretutindeni, institutia pompierilor nu poate fi conceputa decat prin prisma existentei unor aglomerari urbane care contin in ele premisele izbucnirii incendiilor. Incepand din secolul al XIII-lea, viata sociala a cunoscut o involutie, caracterizata printr-o serie de fenomene precum decaderea centrelor urbane si trecerea la un sistem cu un pronuntat caracter rural. In noile conditii, obstile satesti, a caror existenta este mult mai veche, au preluat toate sarcinile legate de asigurarea existentei lor, de la apararea impotriva unor dusmani invadatori, pana la apararea impotriva focului.

Cu evolutia sa lenta, satul isi va pastra vreme indelungata aceasta forma de combatere a incendiilor. Din secolul al XVII-lea, puternica dezvoltare si diversificare a mestesugurilor satesti face ca in fruntea obstii sa se situeze acei meseriasi care, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, se vor constitui in formatii voluntare de pompieri.

In secolele XVI si XVII, multe din aceste sate, datorita dezvoltarii mestesugurilor, prezenta unor exploatari miniere, a drumurilor comerciale, devin mai intai targuri, apoi orase. Vechile practici de stingere s-au mentinut o vreme, apoi, timpul si progresul social-economic au impus altele noi, corespunzatoare.

Constructiile Evului Mediu, dezvoltarea si cresterea numarului asezarilor, ridicarea castelelor nobiliare si a marilor edificii religioase, incepand cu sec. XIII-lea au cerut si au impus mai multe reguli de prevenire si stingere a incendiilor. Acestea puteau izbucni din neatentia celor ce foloseau focul, din amenajarile defectuoase ale vetrelor, caminelor si a hornurilor pentru evacuarea fumului si a cenusii si, nu in ultimul rand, incendierea intentionata de catre dusmanii locali sau de invadatori

Desfasurarea procesului de urbanizare, dezvoltarea economica a actiunilor edilitare, aparitia primelor utilaje si accesorii specifice de lupta contra focului, unele incendii foarte mari, in urma carora au disparut cladiri, cartiere, sau localitati intregi, au determinat autoritatile timpului sa reglementeze aceasta activitate si sa se preocupe de aparitia unor formatiuni de stingere a incendiilor de sine statatoare, bine organizate si dotate. Astfel apar primele servicii ale tulumbagiilor, capitanii si steaguri de foc, roate de pompieri, detasamente, etc. Pe langa ,,clasicele instrumente de foc”, cangi, scari, furci, topoare, tarnacoape, sacale, butii, donite, la inceputul secolului al XIX-lea se importa de la Kiev, Viena, Lvov si Sankt Petersburg pompe manuale cu tractiune hipo, iar ulterior s-a inceput producerea lor in atelierele mestesugaresti de la Iasi sau Bucuresti.

Pentru cresterea rapiditatii interventiilor si alarmarea prompta a fortelor, se acorda o importanta foarte mare constructiei unor foisoare de foc. Cele mai cunoscute sunt Turnul Rosu, Turnul Coltii, Foisorul tulumbagiilor, Turnul Agiei, toate din Bucuresti, Turnul Goliei, clopotnitele bisericilor Trei Ierarhi si Vulpii din Iasi, Bastionul Tesatorilor din Cluj, Turnul Pompierilor din Satu Mare, etc.

Infiintarea primelor formatiuni de pompieri militari in Romania

Instabilitatea membrilor ,,steagurilor de foc” a determinat, mai tot timpul, autoritatile sa se preocupe de completarea efectivelor acestora. Progresul tehnicii de lupta contra incendiilor incepea sa puna problema pregatirii celor ce urmau sa foloseasca pompele tot mai complexe, activitate ce se putea realiza numai prin asigurarea stabilitatii oamenilor.

Astfel, in ianuarie 1833, vel aga Iancu Filipescu intocmeste un proiect de reorganizare a serviciilor pompierilor din Bucuresti, preluat si modernizat de generalul Starov. Desi elaborat in anul 1833 pana in anul 1835 acesta nu se aplicase. Ajuns si la Iasi in anul 1833, a fost pus in aplicare doi ani mai tarziu, in baza sa luand fiinta prima unitate de pompieri militari din tara noastra. La 3 ianuarie 1835, dupa studierea si modificarea proiectului, de catre „Madularele Sfatului administrativ” inaintau documentul domnitorului Mihail Grigore Sturza care aprobandu-l, hotara „sa se puna fara intarziere in lucrare”. In aceeasi zi, prin porunca numarul 1 pe anul 1835 , domnitorul instituia o comisie alcatuita din vel aga Stefan Catargi, colonelul Latescu, „comandirul polcului militiei”, si spatarul Vasile Beldiman, „prezidentul eforiei orasului”, pentru ca „impreuna sa va indeletniciti atat cu adunarea cinurilor de gios cat si cu informaluirea imbracamintei lor”.

Proiectul „Pentru formarisirea comandei de foc supt numire de roata de pojarnici pentru orasul Esi” stabilea efectivele acesteia la 3 ofiteri, 9 subofiteri, 2 tobosari, 90 soldati pompieri si un fierar. ,,Punerea in lucrare” a companiei de pompieri ieseni s-a facut intr-un timp foarte scurt. La 13 februarie 1835, domnitorul Mihail Sturza Voievod numea pe capitanul Bacinski „comandir la roata de pojarnici”, iar ca ofiteri pe locotenentii Raclis, din cavalerie si Macarescu, din infanterie. La randul ei, ,,Comisia pentru informarisirea comandei de foc” inainta domnitorului, la 22 mai, un raport care continea rezolvarea diferitelor probleme legate de aplicarea proiectului. Se raporta rezolvarea problemei uniformei, care era data in lucru, detasarea ofiterilor, subofiterilor si a 78 de soldati, pusi in drepturi incepand cu data de 15 mai 1835, data la care prima unitate de pompieri militari din Romania isi incepea existenta.

Dupa modelul acesteia, au luat fiinta pe rand, in diferite orase din Moldova, comenzi de foc (Botosani, Barlad, Tecuci, Falticeni, Targu Frumos, Roman, Bacau, Focsani, Husi, Targu Ocna , etc.).

La Bucuresti, dupa intarzieri cauzate de diferite motive, intre care inertia nu ocupa ultimul loc, la 26 decembrie 1843, ,,Departamentul Treburilor Dinlauntru” inainta domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu proiectul „Pentru intocmirea unei roate de pompieri pentru capitala orasului Bucuresti”. Dupa studierea lui de catre „Cinstita Obste Adunare” si trimiterea prin raport favorabil, la data de 29 februarie, acesta este sanctionat in mod favorabil de catre domnitor.

Conform acestuia, Compania de pompieri a orasului Bucuresti[2] avea un efectiv de 7 ofiteri, 23 subofiteri si 256 soldati. Intregul efectiv provenea din regimentele de infanterie, ofiterii fiind numiti direct de domnitor, la propunerea comandantului ostirii. In mai 1845, capitanul Emanoil Buteanu este numit comandant al companiei. Aceasta isi incepe activitatea la 1 iulie 1845.

Dupa modelul acesteia, au luat fiinta pe rand, in diferite orase din Tara Romaneasca, subunitati de pompieri (Craiova, Ploiesti,  Braila, Galati, etc.).

3. Luptele din Dealul Spirii

De abia constituita, ,,tanara subunitate intra in proba de foc” a luptelor revolutionare din anul 1848. La 13 septembrie, ostasii pompieri de sub comanda capitanului Pavel Zaganescu au dat dovada de eroism, curaj, spirit de jertfa si patriotism, in confruntarea inegala de forte cu trupele otomane din Dealul Spirii. Cei aproape 100 de eroi  cazuti au reinnodat, prin sangele lor, glorioasele traditii de lupta lasate mostenire armatei romane de vitejii lui Mircea, Stefan si Mihai Viteazul.

Pana in anii unirii, eroica batalie din Dealul Spirii n-a fost comemorata in mod oficial. Este semnificativ faptul ca, de la inceputul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza s-a ocupat indeaproape de problema recompensarii pompierilor care luptasera in 13 septembrie, ,,caci cinstind pe acei bravi barbati se infaptuia un mare act de justitie istorica”[3]

DOCUMENT ONLINE: Functiunea Arbore Primar DOCUMENT ONLINE: SUDAREA - procesul de sud prin topire utilizand arcul electric

Pentru a arata recunostinta natiunii romane fata de actul de curaj al pompierilor, in sedinta Adunarii Elective din 13 iunie 1859, ministrul de razboi, generalul Macedonschi, a prezentat mai multe proiecte privind armata, printre care si acela referitor la acordarea de pensii pompierilor invalizi de la 1848. Proiectul a fost luat in discutia Adunarii Elective si a Comisiei Centrale de la Focsani, fiind adoptat in unanimitate si a fost trimis pentru a fi dezbatuta de Adunarea Legislativa din Bucuresti, care dupa cateva luni voteaza legea, aceasta fiind promulgata de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 24 mai 1860.

Legea pentru recompensarea ostasilor participanti la batalia din Dealul Spirii[4], prevedea acordarea unor pensii de cincisprezece lei pe luna ,,in toata viata, celor aflati raniti dar care se pot hrani” iar celor care nu erau capabili sa-si castige existenta le reveneau ,,un leu pe zi pentru indestulare . .precum si imbracaminte in natura.” Celorlalti luptatori, stipula in continuare legea ,,care au participat la zisa lupta, sa li se dea cate o medalie comemorativa”. Era prima medalie militara acordata in armata romana, ,,PRO VIRTUTE MILITARI”. Instituita pentru a slavi amintirea lui 13 Septembrie 1848.

In anul 1901, pe locul bataliei a fost dezvelit un monument al pompierilor. Cu aceasta ocazie, presedintele Consiliului de Ministri, D.A. Sturdza, spunea: Si noi! Sa fi putut noi uita acest mare act de eroism cetatenesc si de eroism ostasesc? Acesta nu se poate! Fiindca sangele acestor credinciosi a ridicat neamul intreg si vanjos, plin de incredere in sine si viitor!

Nu se poate! Fiindca fapta din 13 septembrie s-a ridicat cu glas puternic pana la cer ca o marturie de credinta catre tara si catre neam.”

Acest monument a strajuit, vreme de opt decenii, semet pe Dealul Spirii, cand, din ratiuni ce nu fac lauda traditiilor poporului roman, a fost daramat si statuia aruncata in curtea Combinatului Fondului Plastic din Bucuresti, pentru ca pe locul ei a fost proiectata cladirea actualei constructii a Palatului Parlamentului. Monumentul a fost repus in drepturi, foarte aproape de locul initial, in toamna anului 1990.

Inscrisa cu litere de aur in cartea de istorie a neamului nostru, ziua de 13 Septembrie14, este sarbatorita, incepand cu anul 1953, ca ,,ZIUA POMPIERILOR DIN ROMANIA” in semn de profunda admiratie si perena recunostinta fata de glorioasele fapte de arme savarsite de Detasamentul de pompieri comandat de bravul capitan Pavel Zaganescu.

4. Preocupari pentru modernizarea sistemului militar dupa Unirea Principatelor Romane

In perioada care a urmat Unirii Principatelor Romane si formarii statului national modern, una din principalele preocupari ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a oamenilor responsabili de soarta tarii, a fost organizarea unei armate puternice, actiune decelabila in politica generala a statului roman, cat si in reformele preconizate si infaptuite.

Conceptia lui Cuza si a sfetnicilor sai privind apararea tarii si-a gasit materializarea intr-o noua lege promulgata la 27 noiembrie 1864 pentru organizarea puterii armate. Pentru armata permanenta, legea prevedea ca arme, alaturi de infanterie, cavalerie, artilerie, flotila, trupele administrative si trupele auxiliare, arma pompieri – un batalion (divizion) avand un stat major special si companii.

Necesitatile de ordin militar si politic au dus, in perioada urmatoare la sporirea efectivelor armatei si la cresterea numarului unitatilor de toate armele, inclusiv la modificari in organizarea unitatilor de pompieri. Astfel, prin ,,Legea pentru organizarea puterii armate in Romania”, votata in iunie 1868, articolul 32 prevedea ca Trupele de pompieri dependente de autoritatea militara in privinta organizarii si disciplinei militare sunt cele din Bucuresti si Iasi precum asemenea si din celelalte orase dupa cerintele locale”. Era clar deci ca militari erau numai pompierii din Bucuresti si Iasi, in timp ce pompierii celorlalte orase depindeau de Ministerul de Razboi, facand parte din armata teritoriala.

Urmatorul pas in directia institutionalizarii serviciului de pompieri pe baze militare se realiza in anul 1871, prin aparitia primului ,,Regulament asupra comenzilor de pompieri urbani”. Acesta prevedea obligativitatea tuturor oraselor tarii de a avea o ,,comanda de pompieri”, a carei marime depindea de numarul de locuitori ai orasului respectiv. Comanda avea ca unica sarcina ,,apararea cladirilor de incendiu”.

Prin legea din 12 martie 1874 se punea capat procesului de reorganizare, pe baze militare, a serviciului de pompieri in tara noastra, extinzand unitatile de pompieri militari in toate orasele mari, ea constituind actul de nastere al institutiei pompierilor militari, institutie devenita cuprinzatoare la scara nationala, parte integranta a institutiilor militare romanesti. Articolul 37 al acestei legi prevedea ca: ,,Pompierii oraselor Bucuresti si Iasi, precum si ai resedintelor de judet, sunt organizati si formati ca trupe de artilerie, constituind artileria armatei teritoriale. Ei depind de Ministerul de Razboi”.[5] Conform legii, pompierii oraselor Craiova, Pitesti, Turnu Severin, Ploiesti, Buzau, Focsani, Roman, Barlad, Bacau si Botosani erau transformati in unitati de pompieri militari, cu incepere de la 1 aprilie 1874, adaugandu-se unitatilor existente din Bucuresti si Iasi. Structura organizatorica a noilor unitati de pompieri era pe divizioane, baterii, semibaterii si sectiuni, conform cu importanta orasului.

Anul 1891, marcheaza revenirea la vechile sectii de pompieri in orase precum Bucuresti, Iasi, Craiova, Galati, Braila, Ploiesti, Focsani, Botosani, Turnu Severin, Pitesti, Giurgiu, Buzau, Barlad, Bacau si Roman.

4.5. Institutia pompierilor in perioada interbelica si sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial

Intrarea Romaniei in noua etapa de dezvoltare de la inceputul secolului XX, are efecte si asupra evolutiei institutiei pompierilor militari. Astfel, se reinstituie in anul 1912, functia de Inspector al pompierilor militari, care marcheaza un progres in directia stabilirii unei coordonari unice a unitatilor din intreaga tara. In anul 1926 prin Decizia nr. 1.152 a Ministerului de Razboi, Inspectoratul Pompierilor Militari capata drepturi de comandament administrativ pentru unitatile din subordinea sa. Numirea la data de 1 octombrie 1920 a locotenentului colonel Gheorghe Pohrib in functia de inspector al pompierilor militari aduce o modificare calitativ superioara a procesului de modernizare a structurilor organizatorice ale Corpului Pompierilor Militari, inclusiv cel de transformare la 2 august 1929 a Inspectoratului in Comandamentul Pompierilor Militari.

Prin Inaltul Decret Regal nr. 815 din 3 aprilie 1936 era promulgata “Legea pentru organizarea pompierilor”, publicata in Monitorul Oficial nr. 80/04.04.1936, care prevedea: “ . prevenirea si combaterea sinistrelor, precum si executarea masurilor impuse pompierilor prin Regulamentul Apararii Publice, au fost incredintate, pe tot cuprinsul tarii, Corpului de Pompieri militari”.

Conform acestei legi se infiinta in 1936  “Grupul de pompieri nr. 6, Cluj”. Grupului ii era stabilita o competenta asupra intregului teritoriu al Ardealului, astfel ca urma sa coordoneze activitatea unui numar 22 de subunitati, infiintate in cele mai importante localitati ale provinciei.

Aceasta noua lege pentru organizarea pompierilor, reglementeaza activitatea pompierilor militari si civili din intreaga tara si, lucru foarte important, instituia o coordonare unica la nivel national a activitatii de prevenire si combatere al incendiilor, inclusiv subordonarea formatiilor civile de pompieri comandantilor unitatilor de pompieri din orasele resedinta de judet. Astfel, in lege, se prevedea ca: “ . indeplinirea misiunilor se asigura in orase prin unitatile militare de pompieri, iar in comunele rurale prin formatiuni de pompieri’’.

Componenta acestora era stabilita la minimum 37 de persoane, in felul urmator :

1 comandant de formatiune,

- 1 sublocotenent,

- 1 remizioner,

- 1 comandant de grupa,

- 3 sefi de echipa, pentru cate 10 servanti,

- echipa pompei de incendiu,

- echipa de salvare si izolare,

- echipa de alimentare cu apa,

Numirea comandantului de formatiune se facea de catre comandantii de grupuri (comandantul companiei de pompieri militari, din orasul resedinta de judet, caruia i se subordonau toate celelalte formatiuni) si acesta trebuia sa fie “Invatatorul, notarul sau alt om de vaza al comunei, preferabil ofiter de rezerva, reangajat sau gradat in armata”.

Dotarea formatiunilor in raport cu posibilitatile financiare ale localitatilor si efective, era stabilita astfel:

- pompe de incendiu complete, cu sorburi si cate 40 m furtun,

- sacale din lemn sau fier a cate 700 litri,

- braie tip pompier,

- corzi si cordite,

- lampi de siguranta,

- facle.

Ca o prima consecinta, in cursul anului 1936 si la inceputul anului 1937, Corpul pompierilor s-a extins prin infiintarea de noi unitati care, prin dispunerea lor, acopereau teritoriul Romaniei intregite. In anul 1936 au fost infiintate companiile Timisoara, Arad, Brasov, Cluj, Oradea, Satu Mare, Carei, Sibiu, Alba Iulia, iar in anul urmator au fost infiintate sectiile Targu Mures, Lugoj, Botosani, Turda, Bistrita, Sighet, Sf. Gheorghe, Sighisoara, Sebes Alba, Baia Mare, Caransebes, Odorhei, Dej, Zalau, Salonta.

In anul 1938, o noua modificare in structura organizatorica a fost impusa de reforma administrativa prin care, din punct de vedere administrativ-teritorial se infiintau 10 „tinuturi” ce grupau mai multe judete fiecare. Corespunzator acestora, Corpul pompierilor s-a organizat pe 10 „grupuri tinutale”: „Olt” (Craiova), „Bucegi” (Bucuresti), „Marea” (Constanta), „Dunarea de Jos” (Galati), „Prut” (Iasi), „Suceava” (Suceava), „Mures” (Alba Iulia), „Somes” (Cluj), „Timis” (Timisoara), „Regiunea petrolifera” (Ploiesti). Ca efective, Corpul pompierilor militari dispunea de 96 ofiteri, 274 subofiteri si circa 3.000 de soldati .

Ca urmare, Grupul Cluj devine “Grupul 9 de Pompieri – Somes” «Somes» era numele marii unitati administrative create, in 1938, si cuprindea 7 foste judete din Nord-vestul Romaniei, al carui prim comandant a fost, incepand din decembrie 1938, maiorul Gheorghe Bucur. In virtutea aceleiasi legi, prin Regulamentul de aplicare publicat in Monitorul Oficial nr.268, din 18 noiembrie 1939, la sectiunea 2, art. 15, se prevedea ca primarul (seful administratiei locale si presedintele Consiliului comunal) era obligat “.. sa ia masuri pentru ferirea comunei de incendii si inundatii . ”, deci implicit era investit cu atributii directe in organizarea si pregatirea formatiunilor de pompieri.

Dupa cel de–al doilea razboi mondial, prin Decretul Lege nr. 2530 din 1 august 1945, pompierii militari sunt trecuti din structura Ministerului de Razboi in subordinea Ministerului Afacerilor Interne.

In anul 1946, Corpul pompierilor militari era alcatuit din Inspectoratul General cu serviciile sale, 5 inspectorate regionale si 8 grupuri. Efectivele anului erau 146 ofiteri, 367 subofiteri si peste 4.500 soldati si gradati[7].

Cadrul organizatoric general a cunoscut noi modificari si s-a consolidat, intr-o perspectiva mai larga, spre sfarsitul anului 1947, prezentand urmatoarea structura:

- Inspectoratul general al pompierilor, cu servicii, ateliere si depozite;

- 4 inspectorate regionale si 12 grupuri:

- Inspectoratul regional nr.1 – Timisoara, cu grupurile 1 – Timisoara, 2 – Lugoj si 3 – Craiova;

- Inspectoratul regional nr.2 – Bucuresti, cu grupurile 4 – oras, 5 regiune, 6 – Constanta, 7 – Pitesti si 8 – Ploiesti;

- Inspectoratul regional nr.3 – Cluj, cu grupurile 9 – Brasov si 10 - Cluj;

- Inspectoratul regional nr.4 – Iasi, cu grupurile 11 – Focsani si 12 – Iasi.

- 30 companii (7 de tip A cu peste 100 de oameni si 23 de tip B cu peste 50 de oameni);

- 77 sectii (40 de tip A cu 36 de oameni si 37 de tip B cu 28 de oameni).

Efectivele Corpului pompierilor militari cuprindeau la finele anului 1947: 261 de ofiteri, 681 subofiteri si peste 4800 soldati si gradati[8].