Tehnologia cresterii ovinelor - importanta economica a cresterii ovinelor

TEHNOLOGIA CreSterII ovinelor - IMPORTANTA ECONOMICA A CRESTERII OVINELOR

1. IMPORTANTA ECONOMICA A CRESTERII OVINELOR

Oaia este un animal poligastric ce valorifica superior, ca si taurinele, furajele fibroase, furnizand crescatorilor atat produse alimentare (carne, lapte), cat si materii prime pentru industria usoara (lana, pielicele, piei etc), contribuind la bunastarea populatiilor care o cresc. In tara noastra cresterea ovinelor a constituit o preocupare straveche, ale carei inceputuri se pierd in negura vremurilor odata cu formarea poporului roman. Principalele produse ce se obtin de la oi sunt: lana, carnea, laptele, blanurile, pielicelele etc.

Lana. Principal produs al ovinelor, este materie prima de foarte mare importanta pentru industria textila. Cu toate succesele obtinute de industria chimica a fibrelor sintetice, prin calitatile ei, lana nu a fost egalata, marturie stand evolutia ascendenta a consumului mondial de lana.

Carnea. Cerintele pe piata mondiala pentru carnea de ovine au crescut foarte mult in ultimul timp, in special cererea pentru carnea de miel ingrasat, mai ales in Orientul Apropiat si vestul Europei, unde ajunge la preturi mai mari fata de carnea de taurine si suine. Datorita acestei situatii, in tara noastra s-au constituit ingrasatorii mari cu capacitati de 25000-30000 capete/an, unde mieii preluati la intarcare sunt ingrasati pana la 35-37 kg. In multe unitati, pentru imbunatatirea calitatii carnii se practica metisari cu rase de carne importate ca: Romney-Marsh, Ile de France, Texel, Lincoln etc.

Pielicele. In special cele provenite de la rasa Karakul si metisii acesteia cu Turcana neagra si Turcana brumarie, sunt foarte cautate pe piata interna si externa. Blanitele de la mieii din rasele Tigaie si Merinos sau de la populatia Spanca, precum si pieile provenite de la oile adulte sunt mult intrebuintate pentru diverse confectii si obiecte de marochinarie.

Laptele de oaie. Este apreciat pentru producerea diferitelor branzeturi de calitate deosebita, fermentate, mult solicitate pe piata interna si externa. Tara noastra este considerata o mare producatoare de branzeturi din lapte de oaie.

Gunoiul de grajd obtinut de la ovine are o foarte buna valoare fertilizanta, fiind folosit in zona de munte si deal unde, prin 'tarlire', se ingrasa suprafete mari de pasune, ceea ce duce, in final, la cresterea productiei de masa verde. Oile contribuie la rentabilizarea agriculturii prin valorificarea economica superioara a subproduselor vegetale, precum si a pasunilor slab productive, de altitudine, pe care au pasunat in prealabil taurinele.

2. SITUATIA CRESTERII OVINELOR PE PLANMONDIAL SI IN TARA NOASTRA

Raspandirea oilor pe glob este strans legata de baza furajera si in special de conditiile climatice locale. De aceea, in zonele ecuatoriale calde si umede, precum si in zonele nordice foarte reci se creste un numar mai mic de oi. In zonele cu clima temperata, oile se cresc in numar foarte mare. Daca in 1951-1952, in lume existau 775,3 milioane oi, in 1980 s-a ajuns la 1120 milioane, iar in 1992 la 1138,3 milioane capete. In ceea ce priveste productia mondiala de lana, Australia produce 28%, C.S.I. 15%, Noua Zeelanda 10% etc. In privinta densitatii oilor la 100 ha teren agricol, pe primul loc se afla Noua Zeelanda cu 289 capete, urmata de Uruguay cu 184 capete, Bulgaria cu 180,2 capete, Franta cu 25 capete, C.S.I. cu 20 capete etc. Romania ocupa o pozitie intermediara, avand o densitate de 91,4 capete la nivelul anului 1993. Aceasta a scazut dramatic intr-o perioada de doar cativa ani, fata de 115,4 capete in 1990. Daca urmarim evolutia cresterii ovinelor pe plan mondial, observam ca aceasta a cunoscut mai multe etape. De la domesticire, pana in sec. al XVIII-lea, cresterea ovinelor a avut un caracter empiric, fara vreo preocupare de specializare. In etapa aparitiei si dezvoltarii manufacturilor, cresterea a fost orientata spre o lana cu finete cat mai buna, necesara fabricarii stofelor fine. Din a doua jumatate a sec. al XIX-lea, odata cu perfectionarea masinilor folosite in industria textila si a mijloacelor de transport dotate cu instalatii frigorifice, cresterea oilor este orientata spre carne-lana sau lana-carne, deci spre rase mixte, in special in tarile mari exportatoare ca: Australia, Noua Zeelanda, Argentina etc. Consumul de carne de oaie creste mult din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in special in tarile din vestul Europei si in Orientul Apropiat, unde reprezinta 8,3% din consumul mondial de carne, astfel ca o serie de tari producatoare au orientat cresterea ovinelor in special spre productia de carne, ca de exemplu: Franta, Germania, S.U.A., Anglia etc. Greutatea medie la sacrificare, pe plan mondial, a fost de 15 kg, cu variatii intre 21 kg in America de Nord si 14 kg in Africa. Dupa bovine, ca pondere, in tara noastra urmeaza ovinele. Efectivul total in 1979 a fost de 15612000 capete, din care 11157000 oi si mioare. Carnea de oaie reprezinta in medie, 8-10% din consumul intern de carne la noi in tara. Daca ar fi ingrasati toti mieii obtinuti pana la 32-35 kg, sunt mari posibilitati ca acest procent sa creasca mult. Productia totala de carne de oaie a scazut de la 182 mii tone in 1980 la 169 mii tone in 1992, data dupa care scaderea s-a accentuat si mai mult. In trecut, cresterea oilor in tara noastra se caracteriza prin extensivitate datorita utilizarii de rase primitive putin ameliorate, practicarii exclusive a transhumantei, fenomen ce s-a mentinut pana in jurul anului 1950, cand se pun bazele cresterii semiintensive si intensive.

Dupa 1950, efectivul de ovine a sporit si, in acelasi timp, s-a imbunatatit, iar in structura de rasa a crescut ponderea oilor cu lana fina si semifina in defavoarea celor cu lana grosiera. Dupa anul 1990, odata cu desfiintarea fostelor C.A.P., efectivele de ovine au scazut continuu, astfel ca in 1993 efectivul total a ajuns la 12079000 capete. Productia cea mai mare de lana s-a inregistrat in 1980, fiind de 37376 mii tone, din care 25411 mii tone lana fina si semifina, cantitate ce nu asigura in intregime necesarul industriei noastre. Productia medie pe cap de animal, cu toate ca a crescut de la 1,6 kg in 1950 la peste 2,5 kg in 1992, este inca mult sub posibilitati. Productia medie de lapte de oaie in tara noastra ramane stationara in perioada 1980-1992, la 33-35 litri/cap. Pentru cresterea cantitativa si calitativa a efectivelor, se vor urmari: selectia ovinelor si imbunatatirea structurii de rasa; introducerea tehnologiilor moderne de exploatare; asigurarea bazei furajere atat cantitativ cat si calitativ; asigurarea sanatatii animalelor prin actiuni de prevenire a bolilor infectioase si parazitare, a avorturilor, a mortalitatii si morbiditatii.

3. TEHNOLOGIA CRESTERII OVINELOR ADULTE

3.1. TEHNICA HRANIRII OILOR ADULTE

Pentru obtinerea rezultatelor scontate, hranirea oilor trebuie sa tina seama de diferitele stari fiziologice. Astfel, o atentie deosebita trebuie acordata alimentatiei ovinelor in ultimele doua luni de gestatie, in perioada de lactatie si de monta. In timpul lactatiei se urmareste obtinerea unei cantitati maxime de lapte. Trebuie sa se tina cont de faptul ca, in aceasta perioada, cerintele cresc foarte mult si chiar se dubleaza in comparatie cu ratia de intretinere. In primele doua luni de lactatie, cand unele rase produc 0,8-1,0 litru/zi cerintele, in special pentru proteine, cresc foarte mult, ceea ce solicita dirijarea alimentatiei dupa curba de lactatie. Sarurile minerale, care se elimina in mare parte prin lapte, trebuie, de asemenea, asigurate (calciu 8-10 g, fosfor 5-7 g pe zi), iar sarea se asigura la discretie. Pentru producerea unui kg de lapte cu 7,5% grasime, ratia trebuie sa contina, pe langa necesarul pentru intretinere, cate 0,4 UN si 120 g PBD, 3,6 g Ca si 2,5 g P. In general, ratia se compune din 0,8-1,0 kg fan de leguminoase, 2,5-3,0 kg suculente si concentrate pana la completarea necesarului de UN si PBD. Daca pasunea este slaba se va face obligatoriu completarea cu concentrate. In hranirea oii se va tine cont de faptul ca productia de lana creste zilnic cu aproximativ 12 g lana bruta. Nivelul de hranire al oilor Karakul gestante, si in special nivelul proteic, influenteaza puternic calitatea buclajului in perioada de formare a acestuia. S-a stabilit ca pentru 1 UN trebuie sa se asigure 95-100 g proteina digestibila. In ratia oilor in faza de varf a lactatiei trebuie sa intre fanul de lucerna de buna calitate in cantitate de 1,0-1,5 kg. Nutreturile suculente care stimuleaza secretia lactogena, trebuie sa reprezinte in mod obligatoriu o constanta a ratiei. Din aceasta grupa se pot administra urmatoarele sortimente: nutret murat 1-2 kg, sfecla furajera 1-3 kg.

3.2. HRANIREA BERBECILOR DE REPRODUCTIE

Aceasta urmareste mentinerea capacitatii de reproductie, favorizarea spermatogenezei, iar in perioada de pregatire pentru monta si de monta propriu-zisa, mentienerea lor in 'conditie de reproductie', fara a favoriza ingrasarea. Se considera ca pentru fiecare recoltare sau monta trebuie suplimentat necesarul cu 35-45 g PBD si 0,1-0,2 UN. Normele de hrana se calculeaza dupa activitatea sexuala si masa corporala.

4. SISTEME DE INTRETINERE FOLOSITE IN CRESTEREA OVINELOR

In cresterea traditionala a ovinelor se practica urmatoarele sisteme de intretinere: pe pasune, in semistabulatie si in stabulatie permanenta.

Intretinerea oilor pe pasune. Este cel mai vechi sistem, care se practica si astazi in zona de deal si de munte, unde oile valorifica terenurile ce nu pot fi exploatate decat prin pasunat. Oile se grupeaza in turme, dupa starea lor fiziologica, astfel: - oi mulgatoare ('manzari'), in turme de 400-500 capete, deservite de 2-3 ciobani; - mioare sau tineretul de un an si oile sterpe, in turme de 300 capete, deservite de 1-2 ciobani; - berbeci de reproductie, cate 80 capete, iar batalii in turme de 300-400 capete, deservite de 1-2 ciobani. In perioada de muls si de fatari personalul se suplimenteaza. Pentru folosirea rationala a pasunii, aceasta se parceleaza astfel ca fiecare parcela sa fie pasunata in 5-6 zile, apoi se lasa sa se refaca 15-20 zile cand iarba ajunge la 8-10 cm inaltime. Pasunile cele mai bune vor fi repartizate pentru turmele de miei, oile manzari si berbecii reproducatori. Frontul de pasunat trebuie sa fie de 200-300 m lungime si de 40-50 m adancime. Se va urmari ca inaintarea oilor sa se faca incet si ordonat. De obicei, in fata turmei sta ciobanul care dirijeaza viteza de inaintare a turmei. El este ajutat de caini dresati care intorc oile, aduna turma etc. Programul zilei este urmatorul: intre orele 4,00-5,30 mulsul; intre orele 5,30-11,00 pasunatul si adapatul oilor; intre 11,00-12,00 mulsul; intre orele 12,00-14,00 adapatul si odihna, de preferinta la umbra; intre orele 14,00-19,00 pasunat; intre orele19,00-20,00 mulsul; intre orele 20,00-22,00 pasunat si adapat; intre orele 22,00-4,00 odihna de noapte.

Intretinerea in semistabulatie. Consta in pasunat limitat la 2-3 ore pe zi, mai mult pentru plimbare. In rest oile sunt tinute in saivan unde, la iesle, primesc furaje suculente, fibroase si concentrate.

Intretinerea in stabulatie permanenta. Consta in intretinerea oilor, atat vara cat si iarna, in stabulatie, fie in saivan fie in tabere amenajate special. Sistemul se aplica in zonele fara pasuni si ridica o serie de probleme legate de miscarea animalelor, organizarea hranirii (existenta conveierului verde si mecanizarea administrarii hranei), organizarea reproductiei, mecanizarea evacuarii dejectiilor etc. Suprafata de adapost necesara pe cap de animal va fi urmatoarea: pentru berbeci 1,80 m², pentru oi fatatoare 1,0 m² si pentru tineretul ovin 0,3 m².

INGRASAREA OVINELOR

Carnea tinde sa devina produsul principal in exploatarea ovinelor, urmat de lana, lapte si pielicele. In tarile mari crescatoare de ovine se observa ca peste 80% din veniturile realizate din cresterea lor provin din productia de carne si numai 20% din productia de lana. O tona de carne de ovine este echivalenta, pe plan international, cu 1,1 to carne de bovine, 1,2 to carne de porcine, 1,3 to carne de pasare, cu 22000 oua, 1,1 to telemea de vaci sau cu o tona de unt. Reproductia intensiva constituie cea mai eficienta cale de sporire rapida a productiei de carne de ovine, urmata de marirea greutatii la sacrificare si inlaturarea pierderilor prin mortalitate la tineret. Daca facem o analiza sumara, in tara noastra se sacrifica anual circa 5 milioane de miei la greutatea medie de 8-10 kg. Daca acesti miei s-ar ingrasa la 35-40 kg s-ar realiza, in plus, circa 150000 to carne, adica un plus de 7,0 kg carne pe locuitor si pe an, fara a mai calcula valoarea blanurilor si a lanii obtinute. Pentru imbunatatirea calitatii carnii si a precocitatii productive, respectiv pentru exploatarea fenomenului de 'heterozis', s-au facut incrucisari industriale cu rase specializate pentru carne.

REFERAT: Neoplazia gastrointestinala la pisici REFERAT: Gripa aviara - lucrare de specialitate (Diagnostic, tratament si combatere)

Ingrasarea mieilor. Se face in doua sisteme: intensiv si semiintensiv.

Ingrasarea semiintensiva. Se bazeaza pe folosirea tuturor resurselor locale de hrana (pasuni, fanete naturale etc.). In ultima perioada a ingrasarii, tineretul este 'finisat' cu cantitati moderate de concentrate. In unele unitati, masa verde se administreaza cosita, la iesle.

Ingrasarea intensiva. Se extinde tot mai mult, in ultimul timp, prin organizarea unor unitati specializate cu 10000-15000 capete, chiar 30000 capete intr-un ciclu. Se realizeaza sporuri in greutate de 180-200 g/zi, cu consumuri specifice de 6-7 UN/kg spor, astfel incat mieii sunt livrati la 5-6 luni, cand ajung la masa corporala de 35-37 kg. Se utilizeaza adaposturi tip 'sopron', cu latimea de 6 m si lungimea variabila, compartimentate din 4 in 4 m, astfel ca un compartiment de 24 m² va fi populat cu 70-74 miei. Pardoseala este din sipci de lemn sau fier beton cu fante de 2 cm. In fata sopronului este aleea asfaltata pe care circula remorca autodescarcatoare. Frontul de furajare este de 6-8 cm pe cap. Apa se asigura la discretie, prin adapatori automate in fiecare compartiment. In tara noastra mieii sunt achizitionati la varsta de 50-60 zile, cand au greutatea medie de 14-18 kg. La introducerea in unitate se executa tratamentele antiparazitare, cantarirea si lotizarea dupa provenienta si masa corporala. Daca mieii nu sunt obisnuiti cu consumul concentratelor si al fanului, in unitatea de crestere se va face obisnuirea lor cu acest regim, timp de 10-15 zile, prin administrarea treptata a acestor doua sortimente de nutret. Durata ingrasarii este de 100 zile, iar sporul mediu zilnic de 220-230 g. Pe langa nutretul combinat care se administreaza in mod obisnuit, trebuie sa asiguram mieilor fan tocat, in cantitate minima de 100g pe zi/cap, pe toata perioada ingrasarii, pentru evitarea tulburarilor digestive. Finisarea mieilor se face dupa ce acestia ajung la 30 kg, cand furajul combinat cu continut proteic ridicat se schimba cu unul ce contine 10-11% proteina digestibila, dar cu valoare energetica mai mare. Cu acest furaj mieii sunt hraniti circa 35 zile, cand ajung la 35-37 kg si se livreaza. Raportul calciu fosfor se pastreaza de 2:1, apa trebuie sa fie la discretie, iar clorura de sodiu din furaj trebuie sa reprezinte cel putin 1% primavara si 2% vara, asigurandu-se bulgari de sare pentru lins in permanenta.

Ingrasarea oilor adulte. Ovinele reformate, de obicei in stare slaba de intretinere, sunt supuse o perioada de 40-50 zile ingrasarii, cu scopul imbunatatirii cantitatii si calitatii carnii. De regula, aceasta ingrasare se realizeaza toamna. Prima perioada de 10-20 zile este de pregatire si acomodare, in care animalele se obisnuiesc cu ratia, aceasta fiind formata din 10-20% fibroase, 60-70% suculente si 20-30% concentrate. Perioada a 2-a, de finisare, dureaza 20-35 zile, animalele depun seu pe carcasa si in interiorul acesteia. Ratia va fi formata din 10-20% fibroase, 50-60% suculente si 30-40% concentrate. Pentru ingrasarea ovinelor adulte se poate folosi masa verde (pasuni bune), cu adaos de concentrate, sau reziduuri de la fabricile de bere, zahar etc.

6. TUNSUL OILOR

Operatia de tundere se stabileste in functie de rasa si conditiile climatice. De obicei, oile cu lana groasa, autohtone, se tund mai devreme, chiar in prima jumatate a lunii mai. Oile cu lana fina (Spanca, Merinos) se tund mai tarziu (1-10 iunie). In cazul in care oile sunt duse la munte se tund mai devreme, astfel ca lana sa creasca cu 1-2 cm pana la urcarea lor pe pasunile alpine.

Organizarea si tehnologia tunsului. In unitatile cu efective mari, pentru reusita actiunii trebuie sa se prevada urmatoarele: necesarul de lucratori-tunzatori, inventarul necesar, data planificarii la tuns pentru fiecare turma, amenajarile necesare bunei desfasurari a acestei actiuni etc. Punctul de tuns va fi impartit in asa fel incat sa aiba un compartiment de asteptare pentru oile ce merg la tuns, unul de tundere propriu-zisa si un loc acoperit pentru oile tunse. Compartimentul de tundere va fi dotat cu mese de sortare, prelate, cantare, magazie pentru lana, saci etc. Inaintea tunsului, timp de 10-12 ore, oile nu vor fi hranite si adapate, pentru ca in timpul manipularii acestora sa nu se inregistreze accidente. Ordinea de tundere este urmatoarea: batali, oi sterpe, mioare, oi cu miei, berbeci. In cazul in care in unitate se cresc mai multe rase, la inceput se tund rasele cu lana de calitate mai slaba. Oile bonave de scabie se vor tunde la sfarsit, lana lor se va ambala separat, iar pe saci se vor pune etichete speciale.

Sisteme de tuns. La noi in tara se folosesc doua sisteme: manual si electromecanic. Sistemul manual de tuns consta in folosirea foarfecelui manual. Sistemul electromecanic consta in folosirea agregatelor electrice de tuns, cel mai utilizat fiind agregatul ATO-1, dotat cu masini de tuns cu motorul electric montat in maner. Este compus din 12 masini de tuns, 6 mese de tuns, un aparat de ascutit si accesorii (masa de inregistrare, cabluri electrice, stalpi de sustinere etc.). Sistemul permite o reducere considerabila a pretului de cost, o crestere a productivitatii muncii datorita sporirii productiei de lana si a imbunatatirii calitatii acesteia. Datorita faptului ca masina taie firele uniform si in apropierea pielii, cantitatea de lana creste cu 150-300 g pe cap de animal, iar lungimea firului este cu 0,5 cm mai mare decat in cazul tunderii manuale. Productivitatea muncii creste de 3 ori si se usureaza foarte mult munca oamenilor. Regulile tunsului sunt urmatoarele:- masina trebuie sa taie cu toata latimea ei si cat mai aproape de piele; - pentru a evita patrunderea pliurilor pielii intre dintii masinii, pielea se va intinde cu mana in urma masinii; - masina va fi tinuta aplicata pe piele; - nu se permite revenirea cu masina peste locurile deja tunse pentru a nu 'toca' lana; - se va tunde lana 'cojoc', adica urmarindu-se pastrarea formei avute pe animal; - aparatele trebuie ascutite dupa 5-6 oi. Lana de calitate inferioara (murdarita sau de pe extermitati) poarta numele de 'codina' si se ambaleaza separat. Se va evita pe cat posibil lezionarea prin taiere a corpului oii. Daca aceasta s-a produs, locul va fi tratat cu tinctura de iod, creolina, unguent cu tetraciclina sau alt antibiotic etc. Se va evita bruscarea oilor in timpul tunsului. Oile dupa tuns se vor cantari. Imediat dupa tundere lana este cantarita, examinata de catre specialisti si sortata pe categorii conform standardului in vigoare. Deoarece in primele 5-6 zile oile sunt sensibile la raceala, vor pasuna in apropierea adaposturilor. Pentru prevenirea scabiei, dupa 10-12 zile de la tundere se face tratamentul antiparazitar, obligatoriu pentru tot efectivul. Mieii sunt tunsi la varsta de 4-5 luni, cand suvitele au 4 cm lungime. Operatiunea se numeste mituire, contribuind la o buna dezvoltare corporala a mieilor datorita intensificarii metabolismului acestora. Numarul tunzatorilor se stabileste in functie de metoda folosita si rasa ovinelor. In cazul tunsului manual, un muncitor poate tunde intr-o zi 20-25 oi Merinos, 30-35 oi Tigaie si 40-45 oi Turcana, iar in cazul tunsului mecanic, un muncitor poate tunde de trei ori mai mult, adica 60-70 oi cu lana fina.

7. ORGANIZAREA SI TEHNICA MULSULUI

Mulsul incepe in perioada de intarcare sau sacrificare a mieilor. In tara noastra mulsul mecanic nu este introdus inca la aceasta specie. Paralel cu cresterea intensiva a ovinelor si pentru usurarea muncii oamenilor, va trebui ca mulsul mecanic sa fie introdus cat mai repede posibil. Oile care se mulg se numesc in limbajul crescatorilor, adoptat si de literatura de specialitate, manzari. Locul amenajat special si ingradit pentru mulsul oilor se numeste strunga. Aproape de iesirea din strunga se gaseste o despartitura numita cotar unde un strungar introduce 40-60 oi, care trec treptat la muls prin niste porti speciale ale strungii, care sunt deschise de catre mulgatori. Numarul de mulsori in 24 ore este in functie de capacitatea de productie a oilor. In primele 2-5 saptamani de muls, oile se mulg de 3 ori pe zi, apoi de 2 ori pe zi si in ultimele 2-3 saptamani odata pe zi. Durata mulgerii unei turme nu trebuie sa depaseasca 1,5 ore dimineata si cate o ora la amiaza si seara. Un mulgator mulge la inceput 80-100 oi la o mulsoare, apoi 100-120 oi. O oaie se mulge in 40-50 secunde dimineata si in 30-40 secunde la amiaza si seara. Mulsul se poate face 'dinapoi', denumit si sistem moldovenesc, utilizat in tara noastra si in Balcani si 'lateral' folsit in Ungaria, Cehia, Slovacia, Rusia, care este mai greoi dar ofera conditii mai igienice de recoltare a laptelui. Mulsul se executa in trei faze: - in prima faza se prinde cu o mana ugerul iar cu cealalta se trage de 3-4 ori pe rand din fiecare sfarc pentru 'desfundarea' acestora;- in faza a doua se prinde ugerul cu amandoua mainile, supunandu-se unei presiuni destul de puternice de sus in jos si lateral, laptele iesind simultan si continuu din ambele sfarcuri; - in faza a treia se face mulgerea cu nod, storcandu-se ultimele cantitati de lapte. Laptele este muls in 'cupe' ce se prind deasupra unor galeti speciale din lemn. Mulsul mecanic se practica la rasele de oi cu sfarcuri mai mari. Sistemul este raspandit in tari cu zootehnie avansata ca Franta, Israel, Italia etc. El reduce efortul fizic, mareste productivitatea muncii, intr-o ora mulgandu-se 240 oi la o instalatie cu 24 locuri, deservita de doi oameni. Instalatiile de muls sunt asemanatoare cu cele pentru vaci, dar prezinta doua pahare colectoare si sunt de dimensiuni mai mici.

8. TEHNICA REPRODUCTIEI OVINELOR

Manifestarea instinctului genezic are loc la varsta de 6-8 luni la berbecuti si la 5-7 luni la mielute cand, pentru preantampinarea imperecherilor prea timpurii a caror consecinte sunt grave, se practica separarea pe sexe la varsta de 4-5 luni.Variaza in functie de rasa, de factorii de mediu (in special de nivelul de hranire), conditiile de exploatare etc. Ca regula generala, in tara noastra toate rasele se introduc la reproductie la varsta de 18 luni. Tineretul rasei Merinos provenit din fatari de toamna (septembrie-noiembrie) si timpurii de iarna (decembrie) poate fi introdus la monta la varsta de 10-12 luni, cu conditia unei furajari optime. Durata de folosire la reproductie a ovinelor este de 7-8 ani.

Ciclul sexual are la ovine o durata medie de 17-21 zile iar caldurile propriu-zise dureaza 24-36 ore. Dupa fatare caldurile apar daca oaia este intarcata la 6-8 saptamani. Secretia lactogena si suptul mielului au insa efecte inhibitoare asupra ovulatiei si in acest caz caldurile se manifesta dupa 2-3 luni de la fatare. Ovulatia se produce la oaie la circa 28-30 ore de la aparitia caldurilor. Insamantarea se recomanda sa fie facuta la 10-12 ore de la declansarea caldurilor. Daca oaia nu a ramas gestanta, ciclul de calduri se repeta dupa 21 zile.

Sezonul de monta. In unitatile cu conditii bune de hranire si adapostire, monta oilor poate fi inceputa vara devreme. In unitatile care nu dispun de conditii corespunzatoare de cazare si hranire, monta va incepe mai tarziu in lunile de toamna. In conditiile tarii noastre, perioadele de monta, in functie de situatie pot fi: iulie-august; septembrie-octombrie; noiembrie-decembrie. Durata sezonului de monta, se recomanda sa fie cat mai scurt (30-45 zile) pentru a obtine miei uniformi sub raportul dezvoltarii corporale.

Pregatirea oilor pentru monta. Inaintea inceperii sezonului de monta (cu 35-40 zile) oile vor fi supuse unei pregatiri speciale in acest scop: oile manzari (care alpteaza) vor fi intarcate si trecute pe pasuni mai bogate unde vor primi zilnic un supliment de concentrate de 0,2-0,3 kg, format din amestec de uruieli de ovaz, orz, porumb, tarate, sroturi etc. Berbecii de reproductie vor primi 0,5-0,6 kg amestec de concentrate cu predominarea ovazului si 1-2 kg fan de leguminoase in functie de calitatea pasunii. Este indicat ca in alimentatia lor sa se administreze morcov.

Inseminarea oilor. Se executa fie prin monta, fie prin insamantari artificiale. In cazul montei pot fi utilizate mai multe variante si anume: - monta libera, cand berbecii sunt intretinuti in turma oilor de prasila pe care le monteaza pe masura ce acestea intra in calduri. Se considera ca suficient un berbec la 25-30 oi; - monta pe clase, varianta superioara montei libere, deoarece oile din turma sunt grupate dupa aptitudinile lor productive pe clase zootehnice, fiecarui grup repartizandu-i-se cate 2-3 berbeci dintr-o clasa superioara clasei oilor; - monta in harem prin care fiecarui berbec i se repartizeaza un numar de 40-50 oi, fara a mai tine seama de clasa acestora;

- monta dirijata ce poate fi facuta in mod individual, varianta potrivit careia oaia aflata in calduri este adusa la boxa berbecului si montata. Dupa acest procedeu, un berbec poate monta intr-un sezon 50-80 oi;

Insamantarea artificiala reprezinta un procedeu economic, rational si igienic de inseminare, cu sperma unui berbec putand fi inseminate intr-un sezon intre 300 si 2500 oi. Berbecilor tineri li se vor face una-doua recoltari pe zi, iar celor adulti trei-patru recoltari, dandu-li-se dupa fiecare doua zile de activitate o zi de pauza pentru a-si reface cantitativ si calitativ sperma. Materialul seminal se foloseste la insamantari artificiale sub forma bruta, diluat, refrigerat la 2-5 ^oC si congelat. In prezent se foloseste frecvent materialul seminal diluat si refrigerat, deoarece materialul seminal congelat da valori ale fecunditatii reduse (30-60%), iar metoda este in faza de perfectionare. In fermele de selectie se practica numai monta dirijata sau insamantarea artificiala, pe baza unui plan de imperecheri. In ambele situatii, prima operatiune importanta este de depistare a oilor in calduri, care se face cu 'berbeci incercatori' prevazuti cu sort. Depistarea se face in padocuri amenajate in care se introduc cate 150-200 oi (calculand cate 1 m²/oaie), pentru a asigura deplasarea usoara a berbecilor printre oi. Berbecii incercatori trebuie sa fie vigurosi, tineri, cu instinctul genezic dezvoltat, socotind cate un berbec pentru 60-70 oi. Depistarea oilor in calduri se face odata pe zi, dimineata inainte de scoaterea animalelor la pasune. Cele in calduri, care accepta saltul berbecului, sunt separate de turma intr-un padoc unde are loc monta sau insamantarea.

Starea de gestatie se recunoaste prin aceea ca oaia nu mai intra in calduri, linistindu-se si recapatandu-si pofta de mancare. Durata gestatiei la oaie este de 150 zile, putand fi influentata de precocitate (fiind mai scurta la rasele precoce), sexul fetusului (in cazul masculilor este mai lunga), numarul fetusilor (fiind mai lunga in cazul fatarilor gemelare comparativ cu fatarile simple). Pe timp favorabil oile se tin in padocuri prevazute cu iesle sau gratare pentru administrarea nutreturilor, adapatori si bulgari de sare sau brichete minerale. Usile saivanului se lasa permanent deschise pentru ca oile sa se poata misca in voie, deoarece miscarea favorizeaza usurinta fatarii. Diagnosticul gestatiei se pune prin palpare (lunile 3-4 de gestatie), vizual, prin dezvoltarea asimetrica a abdomenului (coborat in partea dreapta), dezvoltarea glandei mamare cu 11/2-2 luni inainte de fatare, prin analize biochimice sau prin aparatura speciala (cu ultrasunete).

Hranirea oilor gestante. Va fi facuta cu multa atentie deoarece s-a constatat ca pana in a 70-a zi de gestatie fetusul realizeaza doar 15% din greutatea de la nastere, in timp ce in a doua perioada de gestatie el relizeaza 85% din aceasta greutate. De aceea, in primele 3 luni de gestatie, alimentatia oilor poate fi axata mai mult pe furaje fibroase si suplimente mici de concentrate.

In a doua perioada de gestatie (ultimele 2 luni) este bine ca ratiile sa fie marite cu 15-20% fata de valoarea totala, iar proteina cu 30-40%. Pe timp de toamna, scoaterea oilor la pasune va fi facuta numai dupa ce bruma s-a ridicat, iar in timpul iernii, inainte si dupa adapat, oile vor fi hranite cu un supliment de fan. Se va evita hranirea oilor gestante cu nutreturi alterate, mucegaite, inghetate si mai ales adaparea cu apa rece, in special din surse naturale, pentru a nu produce avorturi.

Intretinerea oilor gestante va fi facuta in saivane curate si mai ales uscate si lipsite de umezeala, prevazute cu un asternut uscat, gros si calduros. Temperatura interioara trebuie sa varieze intre 6-8 ^oC, iar umiditatea relativa sa nu depaseasca 65-70%. Saivanul va fi compartimentat in boxe pentru oi fatatoare, pentru oi cu miei si boxe pentru fatar

Fatarea la ovine se desfasoara relativ usor, comparativ cu alte specii. Cu 2-3 saptamani inaintea fatarii, compartimentele pentru fatare vor fi curatate, dezinfectate si se va pune asternut proaspat, uscat si curat, facandu-se in acelasi timp si instruirea personalului care asista fatare. Oaia va fi introdusa in compartimentul pentru fatare cu 2-3 zile inaintea acesteia. Momentul fatarii se recunoaste prin aceea ca oaia este agitata, se culca si se scoala des, batand pamantul cu piciorul. Fatarea dureaza 15-20 minute, iar eliminarea invelitorilor fetale are loc dupa 2-3 ore. Mielul odata fatat, va fi curatat de mucozitati, dupa care impreuna cu mama va fi trecut in boxa de oi fatate. La 1/2 ore dupa fatare, oaia va fi adapata cu putina apa calduta, hranita cu barbotaje de tarate, iar in continuare cu fan de lucerna sau otava de buna calitate. In zilele urmatoare, oaia va intra pe ratie normala potrivit normelor de hranire pentru oile ce alapteaza. Practica a dovedit ca la majoritatea raselor de ovine, chiar si la cele tardive, aparatul termoregulator al mieilor in primele zile dupa fatare nu asigura homeotermia la temperaturi coborate. Valorile temperaturii optime, cand organismul nou nascut nu mai apeleaza la termogeneza, sunt de 8-12 ^oC, in conditiile in care umiditatea relativa maxima nu depaseste 75%. Problemele ce se ridica privind ingrijirea mieilor cruzi trebuie sa stea in atentia crescatorilor si a tehnicienilor. Acestea se refera la suptul colostrului cat mai rapid posibil (in prima jumatate de ora), dar nu mai tarziu de 2-3 ore de la fatare. Aceeasi atentie trebuie acordata mieilor slabi sau orfani care trebuie alaptati la oi-doici sau hraniti artificial cu lapte de oaie sau vaca in cantitate de 400-600 g/zi, in 2-3 tainuri. Dupa scurgerea timpului de 1 saptamana, oile cu miei cruzi se grupeaza in carduri de cate 20-30 capete. Cand mieii au varsta intre 20-30 zile de la nastere, se numesc mijlocasi, iar dupa ce au depasit aceasta varsta cardurile sau turmele pot sa ajunga la 200 oi, iar mieii se numesc zburati. Incepand de la varsta de 15 zile mieii sunt hraniti in afara de lapte si cu fan de cea mai buna calitate si concentrate bogate in proteina. Hranirea se face in compartimente speciale in care mieii trec prin grilaj. La varsta de 5-7 zile, la mieii din rasele cu lana fina se vor amputa cozile.

Intarcarea mieilor. Data intarcarii mieilor variaza in functie de rasa, de sistemul de crestere, de greutatea acestora si de sex. In practica cresterii ovinelor din tara noastra se cunosc urmatoarele procedee de intarcare:Intarcarea traditionala nu se face deodata pentru toti mieii ci pe serii, in functie de dezvoltarea corporala, treptat in 3-4 zile. Intarcarea traditionala a mieilor va fi facuta prin trecerea treptata a mieilor de la regimul lactat la regimul obisnuit de hrana al oilor. Intarcarea se realizeaza in 4-6 zile.Intarcarea timpurie a mieilor va fi facuta la varsta de 25-30 zile in cazul tineretului destinat ingrasarii. Intarcarea precoce se realizeaza in cursul primelor 60 zile dupa fatare folosind substituienti de lapte. Intarcarea extraprecoce poate fi facuta la varsta de 2-5 zile folosindu-se in acest scop alaptarea artificiala. In unele tari, intarcarea timpurie se practica chiar incepand cu varsta de 15 zile, tot pe baza de inlocuitori de lapte. Trebuie retinut ca intarcarea precoce nu se aplica tineretului ovin destinat prasilei, ci numai in cazul celui destinat productiei de carne. In cazul hranirii artificiale a mieilor imediat dupa perioada colostrala s-au obtinut rezultate mai bune fata de situatia in care acest sistem de hranire a inceput la 15 zile. Mieii se obisnuiesc mai bine cu hranitorile, iar oile se intarca mai bine daca mieii au fost retrasi dupa perioada colostrala. Substituientii de lapte sunt folositi pana la varsta de 30-35 zile, cand tineretul ovin este deja obisnuit sa consume fan de buna calitate si nutreturi combinate. Hranirea si ingrijirea mieilor dupa intarcare.Turmele de miei se formeaza din 300-500 capete. Este recomandabil ca tineretul ovin sa fie pasunat pe cele mai bune pasuni, bogate in leguminoase, sa fie ferit de razele puternice ale soarelui si sa aiba la dispozitie apa curata si proaspata. In aceasta perioada (3-6 luni) care corespunde lunilor martie, aprilie, mai si iunie, la tineretul din fatarile de toamna si de iarna, respectiv lunile iulie august la tineretul rezultat din fatarile de primavara, se administreaza 150-300 g amestecuri de concentrate formate din uruieli de ovaz, orz, porumb, mazare, sroturi. Daca sunt posibilitati, se pot administra nutreturi combinate. Se va face cantarirea obligatorie lunara a tineretului. De la 8-10 luni si pana la 14-16 luni, este perioada stabulatiei din timpul iernii, cand tineretul este recomandabil sa fie hranit cu fan de lucerna de buna calitate in cantitate de 1,0-1,5 kg, vreji de mazare si paie de ovaz 0,5-1,0 kg, nutret murat 1-3 kg si concentrate 0,2-0,4 kg. In perioada de varsta cuprinsa intre 16 luni si 18-20 luni, tineretul este hranit pe pasune pana in toamna, cand intra la reproductie. Daca pasunile sunt bune nu se mai administreaza supliment de concentrate.

9. TEHNOLOGIA AMELIORARII OVINELOR

In monografia 'PRODUCTIA, AMELIORAREA SI REPRODUCTIA OVINELOR', coordonata de prof. univ. dr. ing. V. TAFTA, in capitolul 'Ameliorarea structurii genetice a populatiilor la ovine' prof. univ. dr. ing. I. VINTILA mentioneaza ca populatiile (rasele), de ovine au o structura genetica proprie. Performantele specifice raselor sunt date de structura lor genetica diferita fata de cea a altor populatii. Structura genetica pentru caracterele determinate de o pereche de gene (caracterele calitative) poate fi cuantificata cu ajutorul frecventei genelor de interes si a frecventei genotipurilor provenite din combinatia lor. Pentru caracterele determinate de mai multe perechi de gene, asa cum sunt cele cantitative (lana, lapte, spor mediu zilnic, conversiunea furajelor, masa vie etc.), structura genetica nu poate fi masurata prin frecventa genelor si a genotipurilor. Aceasta se masoara cu ajutorul parametrilor statistici pe care ii are populatia pentru fiecare caracter in parte (media, varianta, covarianta, abaterea standard). Ameliorarea genetica a structurii genetice a unui efectiv de ovine sau a unei populatii prin selectie presupune cunoasterea si alegerea unor indivizi superiori din punct de vedere genetic din efectiv si producerea generatiei urmatoare numai cu acestia. Proportia de animale destinate sa produca generatia urmatoare constituie nucleul de selectie sau lotul de selectie. Obiective ale selectiei ar trebui sa le constituie toate caracterele care contribuie la eficienta economica a cresterii ovinelor. Insa nu toate caracterele cantitative pot sa fie ameliorate prin selectie. Caracterele care dau capacitate de adaptare, cum sunt cele de reproductie (prolificitate, fecunditate si supravietuire), nu raspund la selectie, din cauza ca la baza dezvoltarii lor stau mai ales gene neaditive (gene cu interactiune de dominanta, supradominanta, epistazie). Din aceasta cauza ele au valoarea parametrului h² la nivel foarte scazut (sub 0,20). Aceste caractere nu vor putea fi ameliorate, cu eficienta, prin intermediul selectiei. Modificarea structurii lor genetice poate fi insa realizata cu ajutorul hibridarii. Toate celelalte caractere cantitative, cum sunt: productia de lana si calitatea ei (greutatea cojocului, lungimea suvitei, diametrul fibrei de lana, ondulatii, calitatea usucului), productia de carne (sporul mediu zilnic, masa vie la varsta intarcarii si la un an), consumul specific de furaje, productia de lapte si calitatea lui, sunt determinate de gene aditive intr-o proportie mai mare si in consecinta ele pot constitui obiective ale planurilor de ameliorare prin selectie, daca interesele o cer. Este necesar ca toate animalele din efectiv sa fie ierarhizate dupa valoarea lor genetica aditiva (valoarea lor de ameliorare). In lotul de selectie destinat sa produca generatia urmatoare, nu vor fi admisi decat indivizii din varful ierarhiei genetice. Selectia indreptata spre modificarea structurii genetice a unei populatii sau a unui efectiv de ovine poate fi efectuata pentru un singur caracter cantitativ sau pentru doua sau mai multe caractere luate simultan. In ambele situatii pentru aflarea valorii de ameliorare a oilor din efectiv, se iau in considerare informatiile de la performanta proprie, de la ascendenti, descendenti si rude colaterale.

9.1. ESTIMAREA VALORII DE AMELIORARE

A OVINELOR DUPA PERFORMANTE PROPRII

Prof. univ. dr. ing. I. VINTILA afirma ca acest procedeu este valabil numai pentru caractere care se manifesta la ambele sexe. Metoda care pleaca de la performanta proprie in estimarea valorii de ameliorare, da rezultate apropiate de realitate numai daca in efectivul respectiv nu s-a practicat consangvinizarea si nu exista corelatie puternica genotip-mediu pentru caracterul luat in considerare. Se poate ajunge la rezultate corecte pe aceasta cale daca influentele de mediu sistematice au fost corectate, iar cele nesistematice au distributie randomizata in populatie. Pentru realizarea ierarhiei de valoare a oilor dintr-un efectiv trebuie cunoscuta daca performanta (fenotipul) individului apreciat (de exemplu greutatea lanii) este superioara pentru ca el poseda gene aditive superioare sau pentru ca au fost prezenti alti factori negenetici.

Contributia efectului genelor aditive in performanta unui individ constituie de fapt valoarea de ameliorare a acestuia (VA). Prin urmare, animalele care vor fi alese sa produca generatia urmatoare trebuie sa fie superioare nu fenotipic, ci genotipic aditiv (sa aibe valoare de ameliorare superioara).

Daca se reduce la minimum contributia mediului special (M_sp) si a genelor neaditive (G_ne) la realizarea performantei proprii, fenotipul va fi datorat numai calitatii genelor aditive pe care le poseda. Aceasta va fi valoarea de ameliorare a animalului respectiv pentru greutatea cojocului de lana. Pentru realizarea acestui deziderat se procedeaza astfel: toate animalele din efectiv se tund individual si li se cantareste lana.

Pentru a afla daca diferentele de greutate rezultate in urma cantaririi cojocului de lana sunt datorate diferentelor de calitate si cantitate a genelor aditive, trebuie sa se aduca la acelasi numitor (sub aspectul influentelor factorilor negenetici), toate oile din efectivul supus selectiei. Din evidente se fac corectii pentru influentele pe care le-ar avea varsta lanei si varsta oilor, pentru faptul ca ele provin din fatari gemelare sau singulare, pentru gradul de incarcare a cojocului cu impuritati.

Corectia performantei proprii pentru factorii mediului special se realizeaza prin ajustari aritmetice pentru numarul de zile diferite, pe care le-a avut animalul probant la dispozitie pentru a sintetiza productia de lana obtinuta la tuns.

Coeficientul de corectie utilizat trebuie sa fie construit cu ajutorul datelor luate de la animalele din aceeasi rasa si din aceeasi ferma. Daca nu exista aceasta posibilitate, aceste operatiuni se vor face cu date culese de la animalele din aceeasi rasa si intreprinderi din aceeasi regiune in care se gaseste efectivul de animale supus selectiei. In general un coeficient de corectie se construieste efectuand un raport intre media caracterului pentru care se face corectia, la un grup de animale, de un anumit fel si media aceluiasi caracter la alt grup de animale.

Pentru a elimina cat mai multe influente de mediu special din performanta proprie (greutatea lanii tunse), trebuie efectuate ajustari la toti factorii care ar putea devia fenotipul individului, de la valoarea pe care o imprima genotipul sau aditiv. Astfel din performanta proprie va ramane ceea ce se numeste capacitate reala de productie (CRP) sau capacitatea de productie cea mai probabila (CPP).

Daca din capacitatea reala de productie (CRP) se elimina contributia genelor neaditive, atunci ceea ce ramane este chiar valoarea de ameliorare a animalului respectiv. Primul ciclu de productie este influentat de toti factorii genetici si negenetici. Media mai multor performante elimina o parte din influentele negenetice care se regasesc in manifestarea caracterului considerat si face sa creasca corelatia dintre valoarea fenotipului si valoarea sa de ameliorare. Media mai multor performante ne apropie foarte mult de valoarea gentica a individului respectiv. Se poate afirma ca este justificat genetic sa se estimeze valoarea de ameliorare a unui animal dupa mai multe cicluri de productie, numai pentru caractere cu repetabilitate sub 0,30. La caracterele cu repetabilitate cunoscuta, precizia care se castiga in determinarea valorii de ameliorare nu este compensata de castigul genetic pe unitate de timp, datoria cresterii intervalului de generatie.

9.2. ESTIMAREA VALORII DE AMELIORARE

A OVINELOR DUPA DESCENDENTI

Prof. univ. dr. ing. I. VINTILA mentioneaza ca valoarea de ameliorare a berbecilor se poate stabili cu mare precizie, prin testul descendentei. Aceasta metoda este foarte costisitoare si limitata de spatiul construit, cauze pentru care nu se poate aplica la toti masculii nascuti intr-un an. De aceea, in practica se planifica construirea lor genetica din anumiti masculi si anumite femele si se efectueaza o preselectie dupa ce acestia s-au nascut. Numai anumiti masculi (cei cu valoare de ameliorare superioara certificata) si anumite femele vor putea deveni tati si mame de berbeci. Numarul necesar de tati si mame de viitori berbeci care sa intre in competitie pentru titlul de reproducator pentru generatia urmatoare se stabileste in functie de intensitatea de selectie fixata de prolificitate, de raportul de sexe si de supravietuirea descendentei pana la varsta reproductiei.

Intrebari de verificare

1. Caracterizati principalele rase de ovine crescute in zona dvs. de activitate.

2. Care este varsta de reproductie la ovine si cum se realizeaza inseminarea oilor?

3. Prezentati principalele aspecte tehnice ale cresterii mieilor si a tineretului ovin.

4. Care sunt principalele sisteme de intretinere folosite in cresterea ovinelor?

Detaliati principalele sisteme de ingrasare a ovinelor.

6. Prezentati modul de organizare si tehnica tunsului (sisteme de tuns; regulile unui tuns corect).

7. Prezentati modul de organizarea si tehnica mulsului.

8. Care sunt principalele obiective urmarite in ameliorarea ovinelor?