Ariciul
Micutul
arici tepos este unul dintre cele mai binecunoscute si iubite mamifere. Se
crede ca primii arici au inceput sa evolueze in urma cu aproximativ 30 milioane
de ani, in timpul perioadei Oligocene. In comparatie cu ariciul de azi, aceste
animale stravechi se asemanau mult mai bine cu sobolanul din zilele noastre.
Spre sfarsitul erei urmatoare, Miocene, in urma cam cu cinci milioane de ani,
aricii s-au raspandit si se gaseau in intreaga lume, cu exceptia Australiei,
Americii de Sud, a Madagascarului si a regiunilor Arctice. Una din fosilele
gasite, apartinand acelei epoci, este a unui arici paros gigant, cunoscut sub
denumirea de Deinogalerix. Aceste animale formidabile, mari cam cat un caine de
dimensiune medie, vietuiau in sudul Italiei si se crede ca hrana lor includea
si alte mamifere.
Candva, in decursul ultimilor cinci milioane de ani, ariciul a disparut din
America de Nord. In zilele noastre, acesta se gaseste in Insulele Britanice si
Europa, intinzandu-se din sudul Scandinaviei si Rusiei, pana jos in Africa, din
Orientul Mijiociu pana in China si Asia de Sud-Est. Inca absent in Australia,
ariciul se raspandeste tot mai mult in Noua Zeelanda. Aricii teposi au, in
general, cam aceeasi dimensiune, avand o lungime a capului si corpului de 20-30cm
si sunt acoperiti cu un mare numar de ace tepoase. Acestea sunt, de fapt, fire
de par modificate. Fata si partile de jos sunt acoperite cu o blana aspra. In
caz de primejdie, anumiti muschi specializati produc ridicarea tepilor, astfel
incat acestia intepenesc intr-o pozitie amenintatoare, sau, animalul se
ghemuieste intr-un fel de minge, cu capul ascuns in interior, prezentandu-se
astfel, unui prezumptiv dusman, drept o sfera impenetrabila de tepi.
Aricii au boturile lunguiete, punctiforme, folositoare pentru a scurma
pamantul, in timpul cautarii hranei. Auzul lor este fin, ceea ce face ca
urechile lor sa fie bine dezvoltate, cu toate ca sunt mici ca dimensiuni si
rotunjite. Exceptia, dupa cum ne putem astepta, este asa numitul arici cu
urechi lungi, care are urechile semnificativ mai lungi, colorate in alb.
Ariciul de desert din Asia si Africa de Nord are urechile mult mai lungi decat
varul sau european.
Obiceiuri
Ariciul este, in general, un animal singuratic si nocturn. Noaptea este
folosita pentru cautarea hranei, in timp ce ziua este utilizata pentru odihna
si somn. In ciuda faptului ca aricii au picioare puternice si ghiare tari,
adaptate pentru a sapa, speciile vest-europene isi construiesc, mai degraba, o
vizuina de zi, din iarba si frunze uscate, in ascunzisul dens al unor tufe sau
al desisului de la suprafata solului, decat sa-si excaveze un locas. Aceste
vizuini nu sunt permanente; animalul foloseste o vizuina, doar una sau cateva
zile, dupa care se muta construindu-si o noua locuinta.
Ariciul cu urechi lungi cat si cel de desert isi construieste vizuina in locuri
bine ascunse, denivelari stancoase sau pietroase. Totodata, acestia isi sapa
gropi, uneori excavandu-le singuri, alteori marindu-le pe cele parasite de alte
animale, sau chiar sapand in cuiburile uriase de termite gasite in Africa
Centrala. In general, femelele gestante sunt cele ce se ascund in gropi.
Hibernarea
Ariciul
poseda abilitatea de a deveni somnolent atunci cand este necesar. In cazul
speciilor europene, acest fapt se manifesta prin hibernarea din timpul lunilor
de iarna, dar, aceasta abilitate este mai degraba un raspuns la reducerea
posibilitatii de a-si procura hrana zilnica, decat la scaderea accentuata a
temperaturii mediului ambiant. Unele specii, de desert, devin somnolente in
timpul celor mai calduroase si aride perioade ale anului si acest lucru se
intampla doar pentru a se mentine la racoare. Intr-o asemenea situatie, starea
lor de somnolenta poate fi descrisa drept 'hibernare'.
Ariciul vest-european isi va dubla, in mod normal, greutatea in timpul lunilor
de vara, cu scopul de a-si crea sub piele o rezerva de grasime care sa-i ajute
in cursul iernii. Odata cu apropierea acestui anotimp, animalul isi
construieste o vizuina bine delimitata. Vizuina este construita din frunze
uscate si iarba, ajungand, uneori, la o grosime de 50 cm. Ariciul se cuibareste
in vizuina, conferindu-i acesteia o forma convenabila si taseaza materialul din
care aceasta este construita, facandu-l compact. Ca urmare, temperatura din
vizuina ramane constanta, necoborand niciodata sub temperatura de inghet,
indiferent de cat de frig ar fi in exterior.
Aparitia primaverii
Oricand, intre sosirea iernii si pana tarziu in decembrie, aricii se pot
retrage in vizuinele lor, momentul fiind ales in functie de rezervele proprii
de grasime si de posibilitate a de a-si mai gasi hrana in mediul inconjurator.
De obicei, masculii sunt cei care isi incep primii hibernarea, inaintea
femelelor. Ei se trezesc ocazional si se aventureaza in mediul exterior dar nu
se trezesc cu adevarat decat primavara, atunci cand intreaga lor rezerva de
grasime este consumata.
Hranirea
Aricii sunt animale insectivore, acest lucru presupune ca cea mai mare parte a
hranei lor se compune din insecte si diferite forme de nevertebrate. Hrana lor
preferata consta din gandaci si rame, dar le plac si omizile, urechelnitele si
miriapodele. In plus, aricii se hranesc si cu puii diferitelor pasari sau cu
ouale acestora, nerefuzand nici starvuri, pe care le gasesc intamplator. Deasemenea,
mananca seminte, fructe sau orice fel de plante. Hrana ariciului ne ofera multe
informatii despre locul unde acesta traieste, deoarece, el va prefera, cu
predilectie, acele spatii in care insectele lui favorite se gasesc din
abundenta. Speciile europene prefera zonele ce includ paduri deschise,
lizierele padurilor dese, locurile ierboase, poduri si parcuri. Speciile de
desert cat si cele cu urechi lungi pot fi intalnite intr-un numar mare de
habitaturi, dar se pare ca nu agreeaza locurile ploioase, ci pe cele uscate
unde isi construiesc vizuinele. Aricii din zonele desertice includ in hrana lor
si diferite specii de cactusi, insectele fiind in aceasta zona, mult mai rare.
In cautarea ramelor
Pentru a-si localiza hrana, ariciul isi foloseste atat simtul mirosului cat si
pe cel al auzului. In timpul expeditiilor sale nocturne, animalul adulmeca in
mod constant, reusind sa detecteze chiar si o rama aflata in pamant, la 3cm
adancime. Cu ajutorul ghearelor sale ascutite, el va scurma la suprafata solului
pana cand va ajunge la victima sa neajutorata. In restul timpului, ariciul se
misca zgomotos printre frunzele uscate sau isi construieste vizuina in preajma
gardurilor vii, la liziera padurilor sau in iarba umeda. In tot acest timp,
animalul scoate o mare varietate de sunete, pufaind si sforaind.
Uneori, acesta se va opri din activitate, pentru a asculta cu atentie orice
fosnet suspect, ce ar putea sa-i indice prezenta unei insecte sau a unui
gandac.
Un apetit sanatos
Ariciul poseda un apetit vorace, mai ales atunci cand, se hraneste cu scopul de
a-si forma acel strat de grasime care il va ajuta sa treaca peste perioada de
hibernare.
Animalele care nu si-au creat rezerve suficiente, nu vor hiberna si se poate
presupune ca ele nu vor supravietui perioadei de iarna. Pentru a-si cauta
hrana, ariciul parcurge, in medie, intr-o singura noapte, 3km; masculul este
cel care, in comparatie cu femela, acopera o suprafata mai mare de teren.
Reproducerea
Ariciul se inmulteste in diferite perioade ale anului, in functie de zona in
care traieste; speciile din zonele tropicale se pot reproduce de-a lungul
intregului an. Unele specii vor da nastere unui singur rand de pui pe an, in
timp ce altele, ca de exemplu ariciul vest-european, pot da nastere la doua randuri
de pui. Cel mai mult s-au efectuat studii despre obiceiurile de reproducere ale
ariciului vesteuropean. Prima perioada de monta survine imediat dupa trezirea
animalului din hibernare, in general in luna aprilie. In timpul parcursului sau
nocturn, un arici mascul se va imperechea cu orice femela receptiva.
El incepe prin a inconjura femela, iar ceea ce urmeaza reprezinta un proces
zgomotos, ambii parteneri scotand sunete sforaitoare. Masculul nu va mai avea
apoi nici un rol, femela fiind cea care, dupa trecerea a 31-35 de zile, va da
nastere puilor, intr-o vizuina construita de ea, in acest scop. Ariciul tanar
Cei doi pana la sapte pui se nasc orbi, avand o culoare rozulie si fiind total
neajutorati. Viitorii tepi sunt putin vizibili, doar ca niste umflaturi situate
sub piele, ceea ce face ca naaterea sa nu o raneasca pe mama. Dupa doar cateva
ore de viata, tepii ariciului incep sa apara. Primii tepi sunt albi si
pliabili, dar, in decursul a doar 36 de ore, incep sa le creasca si tepii maro.
Dupa 15 zile, cei aibi nu se mai disting in marea masa de tepi maro. Daca in
timpul travaliului, femela este stanjenita, este foarte posibil ca ea sa-si
manance puii. Daca, in schimb, totul decurge normal, puii se vor dezvolta
repede: la doua saptamani ochii li se deschid si incepe sa le creasca, pe fata
si pe partea inferioara, blanita. Doua randuri de pui intr-o singura vara
Dupa trei
saptamani, dintii permanenti incep sa-i inlocuiasca pe cei de lapte si tinerii
pui de arici sunt gata sa-si paraseasca vizuina, pentru ca, alaturi de mama,
sa-si inceapa peregrinarile nocturne. Mama va continua sa-i mai alapteze inca
trei-patru saptamani, dupa care va incepe sa-i indeparteze din vizuina. Daca o
femela da nastere in luna Mai, ea va fi capabila de a avea inca un rand de pui,
cam pe la sfarsitul verii. Puii nascuti la sfarsitul verii sunt, mult mai
vulnerabili decat primii, care au la dispozitie mai mult de trei luni pentru a
creste si chiar ingrasa, in asteptarea perioadei de hibernare.
In momentul in care tinerii arici devin independenti, ei cantaresc 250g, de
zece ori mai mult decat greutatea avuta la nastere. Pentru a rezista de-a
lungul lunilor de iarna ei trebuie sa ajunga la o greutate de cel putin 400g.
Tinerii devin apti pentru reproducere abia in decursul anului urmator, cand
ating varsta de 11 luni. Ariciul cu urechi lungi da nastere o singura data pe
an, intre lunile iulie si septembrie. Numarul puilor variaza intre patru si
sapte. Nasterea acestora are loc intr-o fundatura a vizuinii, mai adanca si mai
racoroasa.
Nu le poti avea pe toate.
Ori de cate ori fiul meu, Joel Porter, intra
cu mine intr-un magazin, eu ii spuneam: “Nu poti sa cumperi totul”. La fel ca
multi alti oameni, si lui ii era foarte greu sa renunte la unele lucruri.
Nouazeci si cinci la suta din realizarile noastre se bazeaza pe a sti ce vrem.
Cu multi ani in urma am citit aceasta poezie de William Hinson:
Acela ce un singur lucru urmareste negresit
Poate spera sa-l aiba pana-ntr-al vietii
asfintit,
Dar cel ce lacom vrea sa aiba totul in ograda
sa,
O stiva de regrete langa rod va aduna.
Un
grup de oameni se pregateau de escaladarea varfului Mont
Blanc din Alpii francezi. In seara dinaintea unei ascensiuni,
ghidul francez le-a facut cateva recomandari care sa-i ajute sa-si incheie cu
succes expeditia. El le-a spus: “Daca vreti sa ajungeti in varf, trebuie sa
luati cu voi numai echipamentul strict necesar pentru urcus. Trebuie sa lasati
jos toate accesoriile inutile. Este un urcus dificil”.
Un tanar englez i-a nesocotit sfaturile si in
dimineata urmatoare a aparut cu o patura viu colorata si destul de grea, cateva
calupuri mari de branza, o sticla de vin, cateva aparate foto atarnate de gat
si dotate cu diferite lentile si cateva tablete de ciocolata. Ghidul i-a spus:
“N-o sa ajungi sus cu toate acestea. Nu trebuie sa-ti iei decat strictul
necesar intr-o astfel de ascensiune”.
Dar, incapatanat, englezul s-a separat de
grup, pornind inaintea celorlalti, pentru a le dovedi ca este in stare sa
ajunga in varf. Restul grupului a pornit sub indrumarea ghidului si avand
asupra lor doar strictul necesar. Pe drum, in timp ce urcau, au observat
diferite lucruri care pareau sa fi fost lasate de cineva care urca, la fel ca
si ei. Mai intai au gasit o patura viu colorata, apoi niste bucati de branza, o
sticla de vin, niste accesorii foto si cateva tablete de ciocolata. In cele din
urma, ajungand in varf au dat peste englez. Intelept, acesta se debarasase pe
drum de tot ce nu era necesar.
Prea multe prioritati ne paralizeaza.
De cate ori nu ni s-a intamplat sa ne uitam
disperati la biroul nostru plin ochi de note si hartii, sa auzim telefonul
sunand si sa vedem cum se deschide usa – si toate acestea in acelasi
timp! Tii minte sentimentul de stupoare care te cuprinde in astfel de cazuri?
William Hinson ne explica de ce dresorii de
animale au asupra lor un scaunel atunci cand intra in cusca leilor. Nu le
lipseste, desigur, nici biciul, iar la sold stau pistoalele. Dar nu uita
niciodata sa-si ia cu ei scaunelul. Hinson afirma ca acesta este cel mai
important instrument al dresorului. Tinandu-l de spatar, el ii indreapta cele
patru picioare spre fata animalului salbatic. Cei care au studiat
comporta