Nefropatia tubulointerstitiala urica - acuta si cronica - manifestari clinice si de laborator

Nefropatia tubulointerstitiala urica - acuta si cronica - Manifestari clinice si de laborator

Nefropatia hiperuricemica cronica (nefropatia gutoasa)

Nefropatia gutoasa este o afectiune tubulointerstitiala. Ea apare mai frecvent in cadrul bolilor care produc hiperuricemie sustinuta (guta, sindrom Lesch-Nyhan, bolile mieloproliferative). Datorita multiplelor afectiunii in cadrul carora poate sa apara, tabloul clinic al nefropatiei gutoase este adesea necaracteristic.

Clasic se considera ca tabloul clinic al nefropatiei gutoase este constituit din cinci sindroame:

v    sindrom de insuficienta tubulara;

v    proteinurie izolata;

v    sindrom nefritic interstitial;

v    sindrom hipertensiv;

v    insuficienta renala lent progresiva.

Sindromul de insuficienta tubulara consta in incapacitatea rinichiului de a concentra corespunzator urina. In hiperuricemia asimptomatica acest sindrom este manifestarea cea mai frecventa (25%), dar practic este latent (defectul de concentrare apare la proba cu vasopresina, iar cel de acidifiere dupa administrarea de clorura de amoniu).

Clearence-urile la inulina si acid paraaminobenzoic (PAH) arata valori la limita inferioara a normalului. La bolnavii cu nefropatie gutoasa efectuarea unor probe functionale multiple a aratat ca in 63% din cazuri se gaseste o anomalie a unuia din teste. Astfel, alterarea probei de concentratie a reprezentat modificarea cea mai frecventa, survenind in 26% din cazuri.  Au aparut de asemenea modificari in capacitatea de dilutie. Capacitatea de acidifiere este precoce alterata, interesand mai ales formarea de acid titrabil si secretia de amoniac, aparand astfel acidoza hipercloremica.

Proteinuria asimptomatica poate constitui mult timp singurul semn al unei nefropatii hiperuricemice. Ea nu se coreleaza intotdeauna cu prezenta depozitelor de urati in interstitiul renal.

Sindromul de nefrita interstitiala consta in proteinurie tubulara, hematurie si piurie.

Sindromul hipertensiv.

Hipertensiunea arteriala apare in 40-50% din cazuri. In nefropatia gutoasa cu leziuni glomerulare, care se caracterizeaza prin proteinurie importanta si hematurie microscopica, hipertensiunea arteriala apare constant. In acest caz evolutia catre insuficienta renala cronica se face mai rapid decat in alte cazuri de nefropatie gutoasa. In 25% din cazuri se pot gasi semne si simptome de pielonefrita cronica.

In cazul subiectilor cu hiperuricemie sansele de a dezvolta hipertensiune si nefroangioscleroza, ca si diabet zaharat si ateroscleroza sunt mai mari decat la subiectii normouricemici.

Insuficienta renala cronica este lent progresiva. Ea apare la 10-25% din bolnavii cu manifestari articulare de guta. Riscul de a apare insuficienta renala la un bolnav cu guta este de aproximativ 50% dupa o perioada de 7-12 ani. Acest risc pare a fi, cel putin in parte, legat de asocierea la bolnavii cu guta a hiperuricemiei cu hipertensiune arteriala, ateroscleroza si diabet zaharat. Azotemia urica are aproximativ aceeasi frecventa (1.8%) la bolnavii cu hiperuricemie asimptomatica si la cei cu valori ale acidului uric seric normal. Riscul de a dezvolta insuficienta renala la bolnavii cu hiperuricemie asimptomatica pe o perioada de 8 ani pare sa fie egal cu al subiectilor fara hiperuricemie.

Incidenta insuficientei renale care complica guta pare sa fi scazut in ultimii 20-30 ani, uremia fiind mai putin frecventa si mai putin severa decat in trecut.

Cu toate ca hiperuricemia este asociata de multa vreme cu afectarea renala, acidul uric nu este considerat un adevarat mediator al progresiei bolii renale. Observatia ca hiperuricemia se asociaza frecvent cu alti factori de risc ai bolii cardiovasculare si ai celei renale, a facut dificila stabilirea rolului acidului uric in patologia acestor afectiuni. Oricum, studii epidemiologice recente au dovedit o asociere semnificativa si independenta intre nivelurile serice de acid uric si progresia bolii renale, cu efecte benefice dupa scaderea nivelurilor uricemiei. Mai mult, studiile experimentale pe animale hiperuricemice si pe culturi de celule au adus dovezi robuste privind rolul acidului uric in progresia bolii renale. Hiperuricemia a crescut presiunea sangvina sistemica, proteinuria, disfunctia renala, boala vasculara la sobolani. Date recente au sugerat, de asemenea, ca hiperuricemia poate fi unul din mecanismele, anterior necunoscute, activarii sistemului renina-angiotensina si a ciclooxigenazei 2 (COX-2) in progresia insuficientei renale. Cu toate ca nu exista inca dovezi concrete cum ca acidul uric ar fi direct implicat in progresia afectarii renale la oameni, hiperuricemia trebuie considerata a fi un important factor al progresiei bolii renale si trebuie gasit un tratament adecvat pentru fiecare pacient in parte, bazat pe manifestarile sale clinice, andecedentele patologice si eventual pe prezenta complicatiilor cardiovasculare.

Sumarul de urina poate arata proteinurie, care este rareori masiva, desi unii cercetatori au aratat ca proteinuria din nefropatia urica este mai severa decat cea intalnita la majoritatea nefropatiilor interstitiale, ajungand la valori de 1-2 g/24h. De cele mai multe ori, proteinuria din nefropatia gutoasa este insa minima sau chiar absenta.

Sedimentul urinar este sarac si in afara de cateva leucocite sau cativa cilindrii nu se constata alte anomalii.

Urografia nu este patognomonica, exceptand situatiile cand se constata obstructia prin litiaza radiotransparenta.

Rinichiul gutos, descris de Garrod inca din 1876, este o entitate destul de rara astazi, desi in urma unui studiu s-a constatat ca 17 din 62 de pacienti decedati in urma unei insuficiente renale prezentau la nivelul medularei rinichiului tofi gutosi, desi numai 4 dintre ei avusesera in timpul vietii atacuri acute de guta, depozitele de urat de la nivel renal fiind asociate totusi cel mai frecvent cu un istoric de guta. Toate studiile efectuate sugereaza astfel ca, in anumite cazuri, depozitele de urat de la nivelul medularei renale pot reprezenta mai degraba o consecinta decat o cauza pentru alterarea functiei renale si ca exista si alti factori in afara hiperuricemiei ce contribuie la depozitarea renala a uratului. S-a observat ca rinichiul gutos apare aproape exclusiv in cazul discraziilor sangvine insotite de niveluri foarte inalte ale uricemiei, in prezenta oliguriei si urolitiazei. De asemenea, rinichiul gutos al lui Garrod, se mai poate intalni in deficitul de HGPRT sau a altor defecte metabolice si in rarele cazuri de guta fulminanta cu hiperuricemie marcata. Oliguria, aciditatea urinii si infectia tractului urinar favorizeaza depunerea intrarenala si precipitarea in urina a uratului.

O forma severa a nefropatiei hiperuricemice este nefropatia hiperuricemica juvenila familiala. Nefropatia hiperuricemica juvenila familiala (FJHN) este considerata o cauza rara de boala renala terminala. FJHN este caracterizata de hiperuricemie si guta, ce apar dupa pubertate, si o insuficienta renala lent progresiva, care, la maturitate, duce la boala renala terminala. Anomalia metabolica este caracterizata de o secretie renala scazuta de urat, care poate fi depistata inca din timpul copilariei precoce. Leziunile histologice la subiectii afectati constau in nefropatie tubulo-interstitiala nespecifica. Transmiterea FJHN este autozomal dominanta, boal avand o penetranta crescuta. Recent, gena responsabila pentru FJHN a fost localizata, ea situandu-se pe bratul scurt al cromozomului 16.

Referat: Vitaminele - surse alimentare de vitamine Referat: 41 de sfaturi pentru viata lunga recomandate de doctor

Un studiu efectuat pe 18 membrii ai unei familii cu FJHN, timp de patru generatii, a aratat ca 7 dintre ei au dezvoltat insuficienta renala in stadiu final. De asemenea, la 4 dintre membrii familiei s-au evidentiat chisturi renale la ultrasonografie, de curand postulandu-se ipoteza unei posibile legaturi intre FJHN si boala renala medulara polichistica se tip II.

De asemenea, a fost observata o incidenta crescuta a bolilor congenitale de cord la pacientii cu FJHN, incidenta acestor boli in populatia generala fiind de aproximativ 1 la 100 de nou-nascuti vii. Totusi, exista anumite indoieli in ceea ce priveste legatura intre FJHN si bolile congenitale cardiace, intrucat gena responsabila pentru transmiterea FJHN se afla pe cromozomul 16, in timp ce genele responsabile pentru defectele valvulare congenitale se gasesc situate pe o multime de cromozomi (1, 4, 5, 7, 8, 10, 20, 22), insa nu si pe cromozomul 16. Pentru elucidarea acestei situatii, pe viitor, se recomanda, pacientiilor cu boli valvulare congenitale si un istoric familial de hiperuricemie/guta, determinarea fractiei de excretie a acidului uric.

Pe langa bolile cardiace congenitale si boala renala polichistica de tip II, exista o serie de stari morbide asociate hiperuricemiei si nefropatiei hiperuricemice:

consumul de medicamente;

acidoza lactica;

inanitia si cetoacidoza diabetica;

intoxicatia cu plumb;

hipercalcemia;

mixedemul;

greutatea corporala;

consumul de alcool;

hipertrigliceridemia;

diabetul zaharat;

bolile cardiovasculare si hipertensiunea arteriala;

bolile acute.

Medicamentele

Acidul pirazinoic, care este metabolitul pirazinei (folosita ca tuberculostatic), poate inhiba excretia renala de acid uric.

Etambutolul si acidul nicotinic sunt alte doua substante ce duc si ele la scadrea eliminarii renale de acid uric.

Tiazidele, precum si diureticele de ansa ca furosemidul si acidul etacrinic, au actiune hiperuricemianta, situatie intalnita destul de frecvent in practica clinica, ca urmare a intrebuintarii frecvente a acestor medicamente. Modul prin care diureticele duc la hiperuricemie este complex si variat, fie ca duc in principal la o inhibitie a secretiei tubulare, fie ca duc la cresterea reabsorbtiei, efectul lor pare a fi dependent de scaderea volumului lichidului extracelular. In doze foarte mari, totusi, excretia de urat este crescuta de catre clortiazida, aceeasi reactie bifazica fiind intalnita si la multe alte medicamente, aici fiind incluse si medicamentele care sunt folosite in mod obisnuit ca agenti uricozurici, cum ar fi: probenecidul, fenilbutazona, sulfinpirazona, medicamente ce cresc excretia de urat la doze terapeutice, dar care duc la cresterea nivelului seric al acidului uric daca sunt administrate in doze foarte mici. Acest efect paradoxal este intalnit si in cazul salicilatilor, care in doze mici (nivel seric de pana la 10 mg/dl) interfera cu excretia de urat, iar la un nivel crescut determina cresterea eliminarii renale de urat. Factorul principal care influenteaza excretia renala de acid uric pare a fi concentratia de salicilat liber la nivelul tubilor renali. Concentratii urinare scazute au probabil efectul de a scadea secretia tubulara, determinand retentia de urat, in timp ce concentratii crescute de salicilati la nivelul tubilor renali produc o suprimare marcata a reabsorbtiei tubulare, cu un efect global uricozuric.

Acidoza lactica

Acidul lactic cauzeaza hiperuricemie prin scaderea ratei de excretie renala probabil prin scaderea secretiei tubulare a acidului uric. Acesta pare a fi si mecanismul hiperuricemiei din toxemia gravidica, efortul fizic prelungit si nastere.

De asemenea, acidoza lactica este raspunzatoare de cresterea nivelului seric al acidului uric si in intoxicatia acuta cu alcool si in glicogenoza de tip I von Gierke.

Inanitia si cetoacidoza diabetica

Perioade de cetoacidoza urmand dupa un post alimentar total sau unei diete foarte bogata in grasimi, precum si survenite in cazul comei cetoacidotice diabetice se asociaza cu o scadere a excretiei de urat si, in consecinta, cu hiperuricemie. De asemenea, clearence-ul pentru acid uric este scazut de cresterea nivelului acidului β-hidroxibutiric, care, asemenea acidului lactic, inhiba secretia tubulara de urat prin actiune directa competitiva la nivel tubular.

Inanitia, la fel ca si un exces alimentar de purine, poate precipita la randul ei aparitia unui atac acut de guta la bolnavii predispusi. Schimbarile survenite in timpul postului prelungit, cand nivelul de acid uric scade odata cu cresterea clearence-ului pentru urat are totusi loc, desi exista o cetoacidoza persistenta. In acest moment orice crestere a acidului lactic produce un efect uricozuric paradoxal, in aceasta situatie fiind implicati si alti factori in afara rinichiului, cum ar fi productia de urati si uricoliza intestinala.

Intoxicatia cu plumb

Asocierea intre nefopatia gutoasa, hiperuricemie si intoxicatia cu plumb a primit denumirea de guta saturniana. Aceasta asociere morbida este mult mai putin intalnita astazi, intrucat intoxicatia cu Pb este mult mai rara. Pb are ca efect scaderea eliminarii renale de acid uric, cu hiperuricemie consecutiva si nefropatie gutoasa. In anumite zone, cum ar fi Australia, unde se fabrica anumite vopsele pe baza de plumb si in America, unde se fabrica ilicit bauturi alcoolice ce contin plumb, incidenta saturnismului este mare. Incidenta nefropatiei gutoase la pacientii cu saturnism a scazut mult, odata cu folosirea chelatorilor de Pb.

Hipercalcemia

In hiperparatiroidism si ocazional in alte conditii de hipercalcemie apare frecvent hiperuricemie, mergand pana la guta. Se pare ca acest lucru se datoreaza pe de o parte insuficientei renale, existand probabil un grad de afectare renala tubulara ca urmare a precipitarii calciului in aceleasi parti ale tubilor renali unde are loc si excretia acidului uric. Trebuie mentionat ca secretia de PTH nu influenteaza direct secretia de urat.

Hipotiroidia

Exista studii contradictorii cu privire la asocierea dintre hipotiroidie si hiperuricemie. Unii cercetatori au constatat ca hipotiroidia se insoteste de un nivel seric crescut al acidului uric, insa fara a demonstra si o supraproductie a acestuia, in timp ce alte studii au aratat ca la alti pacienti cu mixedem nu exista nici o modificare a nivelului acidului uric plasmatic.

Greutatea corporala

S-a observat ca obezitatea este frecvent intalnita la pacientii cu hiperuricemie si nefropatie gutoasa. Unele studii au demonstrat existenta unor relatii intre nivelul seric al acidului uric si greutate sau suprafata corporala. Se pare ca relatia intre greutatea corporala si hiperuricemie este una de tip cauza-efect, de vreme ce scaderea greutatii corporale duce la scaderea nivelului uratului plasmatic.

Consumul de alcool

Este cunoscut foarte bine efectul hiperuricemiant al alcoolului. Mecanismele prin care alcoolul duce la cresterea nivelului seric al acidului uric sunt multiple, etanolul ducand atat la o scadere a escretiei renale de acid uric, cat si la o crestere a sintezei acidului uric prin accelerarea turn-over-ului ATP-ului. Consumatorii de bere tind sa aiba valori si mai mari ale hiperuricemiei, intrucat berea contine guanozina, ce este degradata pana la acid uric.

Din cauza valorii energetice mari a alcoolului, ingestia sa prelungita predispune la obezitate si consecutiv la hiperuricemie, aceasta din urma putand surveni si independent de cresterea greutatii corporale. Productia de acid uric este crescuta in perioadele de ingestie alcoolica si scade in perioadele de abstinenta.

In intoxicatiile acute alcoolice, pe langa mecanismele de mai sus implicate in cresterea nivelului plasmatic al acidului uric, mai intervin si acidoza lactica si cetoacidoza generate de etanol, care duc la inhibitia secretiei tubulare renale de acid uric cu hiperuricemie consecutiva.

Studii efectuate pe un lot populational au aratat ca nivelul seric al acidului uric este mai mare la consumatorii de etanol decat la neconsumatori, aceasta diferenta fiind independenta de greutatea corporala. De asemenea, s-au studiat efectele administrarii prelungite a alcoolului pe cale orala fata de cele obtinute prin administrarea sa pe cale intravenoasa pe o perioada scurta. S-a observat ca in primul caz are loc o crestere atat a concentratiei serice de urat cat si a concentratiei sale urinare, precum si a oxipurinelor urinare si a turn-over-ului zilnic de acid uric, in timp ce in cel de-al doilea caz nu au avut loc modificari semnificative ale clearence-ului pentru urat, dar oxipurinele urinare au fost totusi crescute.

Excesul de alcool poate duce de asemenea la o moderata hipertrigliceridemie, ca urmare a scaderii oxidarii hepatice a acizilor grasi si prin cresterea lor consecutiva si inglobarea acestora in trigliceride.

In ciuda complexitatii relatiilor existente, se considera azi ca un consum cronic de alcool produce o crestere a sintezei de urat, asociata si cu un oarecare grad de afectare renala.

Hipertrigliceridemia

Hiperuricemia si nefropatia gutoasa se asociaza frecvent cu hipertrigliceridemia. Aceasta apare in special la pacientii care consuma alcool, nivelul seric al trigliceridelor fiind mai mare chiar decat la pacientii obezi.

Se pare ca la acesti pacienti atat dieta, cat si un deficit de epurare a trigliceridelor reprezinta factori etiologici ai hipertrigliceridemiei si hiperlipoproteinemiei.

Hipertrigliceridemia nu a fost evidentiata si la rudele acestor pacienti, fapt ce atesta ca aparitia hipertrigliceridemiei este mai mult legata de obezitate si de consumul de alcool.

Diabetul zaharat

Diferite studii au aratat o frecventa a hiperuricemiei intre 2 si 50% din pacientii cu diabet zaharat.

Obezitatea predispune atat la dezvoltarea diabetului zaharat cat si a hiperuricemiei, desi unele studii au constatat ca nivelul seric al acidului uric este chiar usor scazut la unii pacienti cu diabet, fapt atribuit unui aparent efect uricozuric al nivelurilor ridicate ale glicemiei.

In cetoacidoza diabetica, nivelul crescut de acid β-hidroxibutiric inhiba secrtetia tubulara a acidului uric, intrand in competitie cu acesta.

Bolile cardiovasculare si HTA

Dupa cum s-a vazut mai sus hipertensiunea arteriala apare la aproximativ 42% din pacientii cu nefropatie gutoasa.

Concentratia serica de urat variaza invers proportional cu fluxul sangvin renal si direct proportional cu rezistenta vasculara renala. Astfel asocierea intre HTA si hiperuricemie se poate datora reducerii fluxului sangvin renal din hipertensiunea arteriala. De asemenea, cresterea concentratiei serice de urat poate fi legata si de afectarea vasculara renala din cadrul HTA. Scaderea greutatii corporale, in special la pacientii obezi poate duce la o ameliorare a hiperuricemiei, cat si a hipertensiunii arteriale.

In ceea ce priveste o posibila legatura intre hiperuricemie si ateromatoza sau infarctul miocardic acut inca nu exista dovezi concludente. Un studiu retrospectiv asupra cauzelor de deces la pacientii cu hiperuricemie si guta ce au primit tratament antihiperuricemic, a aratat ca bolile cerebro- si cardiovasculare au reprezentat cauze de deces in mai bine de 50% din cazuri.

De asemenea, la pacientii cu hiperuricemie, asocieri morbide de tipul diabetului zaharat, obezitatii, hipertrigliceridemiei, HTA contribuie la dezvoltarea aterosclerozei, acidului uric neputandu-i-se atribui un rol separat si independent in dezvoltarea acestei afectiuni.

Trebuie mentionat ca nici aderarea si nici agregarea plachetara nu sunt crescute in hiperuricemie, fapt ce o face si mai putin probabila ca factor de risc pentru bolile cardiovasculare.

Cu privire la proprietatea antioxidanta a acidului uric au existat unele controverse; se pare ca el are totusi capacitatea de a neutraliza substantele oxidante rezultate prin actiunea xantin-oxidazei in cadrul sintezei acidului uric. Ultimele studii insa, au aratat ca forma noncristalina, solubila a acidului uric poate forma radicali, poate creste oxidarea lipidica si poate induce diferite efecte prooxidante in celulele endoteliale vasculare. Studiile au demonstrat ca atat in vitro, cat si in vivo, acidul uric poate contribui la disfunctia endoteliala prin inducerea unor efecte antiproliferative asupra endoteliului si prin alterarea productiei de oxid nitric.

Efecte proinflamatorii si proliferative ale acidului uric solubil au fost descrise pe celulele musculare netede vasculare, precum si la animalele de experienta cu hiperuricemie usoara, tensiunea arteriala aparand in asociere cu boala vasculara intrarenala. Posibilul efect advers al acidului uric asupra endoteliului vascular a fost asociat cu sinteza crescuta de citokine, inductia sistemului renina-angiotensina, precum si cu sinteza crescuta a proteinei C-reactive. 

Afectiuniile acute

S-a observat ca pacientii cu boli acute din unitatile de terapie intensiva a aratat faptul ca un nivel seric semnificativ crescut al acidului uric (peste 20 mg/dl) se asociaza cu un prognostic prost. Acest prognostic are doua cauze:

- tesutul ischemic pare sa accelereze degradarea ATP-ului in produsi finali ai degradarii purinelor, ceea ce duce la o crestere consecutiva a acidului uric, crestere observata la pacientii cu sindrom de detresa respiratorie acuta.

- transformarea hipoxantinei in acid uric sub actiunea xantin-oxidazei in conditii ischemice duce la o productie crescuta de radicali de oxigen, aceste situatii fiind in mod deosebit legate de existenta unei injurii la nivel tisular. Se pare, astfel, ca inhibarea xantin-oxidazei prin administrare de alopurinol are un efect benefic in astfel de situatii.

Hiperuricemia si sarcina

In sarcina nivelul plasmatic al acidului uric scade pana in saptamana 24 de sarcina, dupa care urmeaza o crestere a acestuia pana la 3 luni dupa nastere.

Nivelul acidului uric creste si in preeclampsie. Niveluri ridicate ale uratului plasmatic se coreleaza cu o morbiditate si o mortalitate ridicate materno-fetale. Cauza hiperuricemiei si rolul acesteia in patogenia preeclampsiei raman neclare. Cu toate ca s-a demonstrat ca severitatea cresterii nivelului seric al acidului uric se coreleaza cu severitatea preeclampsiei, acest lucru nu si-a demonstrat utilitatea in previzionarea aparitiei preeclampsiei.

Travaliul este si el asociat cu o crestere a nivelului seric de acid uric, aceasta legatura putand fi datorata unei scaderi a clearence-ului renal pentru acid uric, intrucat exista o crestere a ureei plasmatice. De altfel, nivelul uricemiei ramane crescut 1-2 zile postpartum. Nu s-a dovedit existenta in timpul sarcinii a unei cresteri a productiei de acid uric.

Nefropatia hiperuricemica acuta

Nefropatia hiperuricemica acuta este o cauza potential reversibila de insuficienta renala acuta, rezultata prin depunerea difuza in tubii renali a cristalelor de acid uric, ca urmare a uricozuriei excesive.

Din punct de vedere clinic, nefropatia hiperuricemica acuta se caracterizeaza prin instalarea brutala a unei oligoanurii, asociata cu cresterea rapida si marcata a creatininei serice. In fazele precoce exista o hiperuricemie marcata (de obicei peste 20 mg/dl) si eliminare crescuta de acid uric, asociata deseori cu hematurie micro- sau macroscopica.

Un test diagnostic util in practica este reprezentat de evidentierea in probele de urina a unui raport acid uric/creatinina mai mare decat 1.

Examenul de urina arata hematurie si/sau piurie, iar sedimentul urinar evidentiaza cristale de acid uric. In unele situatii, insa, sedimentul urinar poate fi nesemnificativ.

Hiperuricemia este frecvent intalnita in sectiile de terapie intensiva, la pacientii cu insuficienta renala acuta de diferite etiologii, dar rar este un factor determinant sau un element fiziopatologic major in deteriorarea functiei renale la pacientii fara afectiuni hematologice sau oncologice. Nefropatia hiperuricemica acuta poate fi severa in anumite patologii asociate cu distructie celulara rapida, cum ar fi de exemplu rabdomioliza. Cu toate acestea, cel mai frecvent context clinic in care apare nefropatia hiperuricemica acuta este cel hematologic, in care pacientii cu tumori de dimensiuni mari si turn-over celular crescut dezvolta un sindrom de liza tumorala acuta.

Sindromul de liza tumorala acuta este o complicatie redutabila a terapiei cancerului. Atat factori ce tin de gazda, cat si factori ce tin de tumora predispun pacientii cu cancer la nefropatia hiperuricemica acuta. Factorii ce tin de gazda include: flux urinar scazut, hiperuricemie preexistenta, insuficienta renala, deshidratare, urina acida si supresia excretiei renale de acid uric. Factorii ce tin de tumora includ: rata de proliferare inalta a celulelor tumorale, tumora de dimensiuni mari si chemosensibilitatea tumorii.

Insuficienta renala acuta se poate produce dupa chemoterapia citoreductionala la pacientii cu boala acuta si cu tumori de mari dimensiuni. Pacientii cu limfom Burkitt, limfom de grad inalt sau leucemie acuta cu numar crescut de leucocite, prezinta risc de aparitie a complicatiilor hiperuricemice. Folosirea urat-oxidazei recombinate pentru a preveni sau trata nefropatia urica acuta poate imbunatati prognosticul acestor pacienti.

Un studiu retrospectiv efectuat pe pacientii Spitalului Chang Gung care au dezvoltat insuficienta renala acuta, a aratat ca nefropatia hiperuricemica acuta a aparut la 10 din 926 de pacienti cu sindrom de liza tumorala acuta (1.08%). Majoritatea manifestarilor clinice la cei 10 pacienti au fost nespecifice si au fost puse pe baza simptomelor tumorii. Toti pacientii aveau tumori masive, iar la 8 dintre ei (80%) erau implicate si unele organe abdominale. Toti cei 10 pacienti hiperuricemici au devenit oligurici in ciuda terapiei conservatoare si au ramas hiperuricemici (valoarea medie a uratului seric: 20.7±5 mg/dl) pana la inceperea dializei. 7 pacienti si-au reluat dializa, cu o rezolutie asociata a hiperuricemiei, azotemiei si a disfunctiilor metabolice. Pacientii care si-au reluat diureza aveau nivelurile medii de acid uric seric de 9.3±3.1 mg/dl. Trei pacienti dintre cei 7 au supravietuit, dar 2 au ramas cu functie renala alterata.

Recunoasterea precoce a anomaliilor metabolice la pacientii cu cancer cu risc crescut de a dezvolta hiperuricemie este esentiala pentru aplicarea unei terapii potrivite.