Dezvoltarea afectivitatii de la 1 la 3 ani - debutul personalitatii

Varsta de la 1 la 3 ani este caracterizata de fuziunea cu mama pe de o parte si tendinta copilului pe de alta parte de a se construi ca persoana (Tourrette si Guidetti, 2002, pag. 111). Aceasta dezvoltare este descrisa de mai multi autori incercand sa clarifice elementele de baza ale dezvoltarii afective. Una dintre perspectivele teoretice ale dezvoltarii afective este cea propusa de psihanaliza. Freud arata ca in aceasta perioada copilul se afla intr-un stadiu de narcisism primar corespunzand perioadei autoerotismului. Freud propune 5 stadii: oral, anal, falic, de latenta si genital, stadii in care satisfacerea este obtinuta pe masura ce libido-ul (energia sexuala) este directionat spre diferite parti ale corpului. El se refera la "instincte sexuale " desi in atribuirea acestui termen copiilor, Freud a folosit termenul "sexual" mai degraba cu sensul de placere fzica. Fiecare stadiu aduce dupa sine un set de probleme ce trebuie depasite in raport cu dezvoltarea de mai tarziu. Esecul in negocierea satisfacatoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixatia sau stagnarea dezvoltarii in acel stadiu ( A. Birch, 2000, pag 168). Pentru perioada de la 1 la 3 ani sunt caracteristice stadiile oral, anal si debutul celui falic. In stadiul oral, viata afectiva a copilului este organizata in jurul alimentatiei. Alimentatia pentru Freud are 2 functii: nutritionala si libidinala. Aceste 2 functii se vor separa; activitatea suptului se va exersa ca placere in sine, ca prototip al placerii erotice. Un moment important este intarcarea cand relatia cu mama se modifica la finalul acestui stadiu, cand relatia obiectuala este orala si se elaboreaza progresiv un Ego rudimentar.

Faza anala debuteaza cu controlul sfincterelor, zona erogena devine regiunea anala cu placerea defecarii si a retinerii voluntare. Relatia copilului cu obiectul libidinal se exprima in termeni de posesiune/expulziune.

Acesta este momentul intaririi Ego-ului iar interdictiile parentale sunt originea Superego-ului. Perioada falica este caracterizata de complexul Oedip.

Asa cum se stie, interpretarea freudiana a patologiei adultului s-a facut prin referinta la aceste prime stadii ale vietii psihice cand dezvoltarea se poate fixa intr-unul din stadii.

Un alt psihanalist, J Bowlby, elaboreaza in jurul anilor '50 teoria atasamentului, teorie care asimileaza concepte din teoria psihanalista, etologie si psihologie cognitiva (R.L. Atkinson, R.C.Atkinson, E.E.Smith, D.J.Bem, 2002 pag 579).

El arata ca nevoia de atasament a copilului fata de mama sa evidentiaza o nevoie innascuta, structurala, nevoia de contact social care este o nevoie primara. Bowlby imparte dezvoltarea atasamentului in 4 etape:

q       etapa de preatasament - de la nastere la 6 saptamani cand comportamentul este o problema de raspunsuri reflexive determinate genetic cu valoare de supravietuire.

q       etapa atasamentului de actiune - (6 saptamani - 6/8 luni) - in aceasta faza copiii mici se orienteaza si raspund marcand mai mult decat pana acum preferinta fata de mama.

q       etapa atasamentului delimitat - 6/8 luni pana la 18 luni 2 ani corespunzatoare etapei in care atasamentul fata de mama este foarte evident. In aceasta perioada copiii manifesta anxietate de separare. Aceasta perioada de atasament delimitat isi gaseste echivalenta in permanenta obiectului din teoria lui Piaget.

q       etapa formarii unei relatii reciproce - 18 luni /2ani si dupa. In aceasta perioada copilul construieste progresiv o reprezentare interna ale figurilor de atasament care ii va permite sa suporte din ce in ce mai bine absenta si sa anticipeze intoarcerea lor. Bowlby descrie ca in jurul vastei de 3 ani se formeaza un palier matur in constructia acestei reprezentari care il va ajuta pe copil sa suporte mai bine separarea corespunzatoare intrarii in gradinita. Ca urmare anxietatea de separare scade la varsta de 3 ani.

Cele 4 etape ale lui Bowlby arata ca legatura afectiva de durata pozitiva cu persoana care are grija de copil se dezvolta pornind de la experientele din primii 2 ani de viata. Odata stabilita legatura de atasament, aceasta dureaza in timp si spatiu, iar copii nu trebuie sa se mai angajeze in comportamente de cautare a apropierii la fel de inistent ca pana acum.

In evolutia afectivitatii antreprescolarului autorii romani identifica doua faze specifice. In pragul varstei de 2 ani se constituie faza opozitiei. Revolta fata de interdictia adultului se transforma intr-un comportament de opozitie. Cea de a doua faza a dezvoltarii afectivitatii la aceasta varsta este cea de cooperare cu adultul ca urmare a unor interiorizari a interdictiilor. Copilul incepe sa actioneze conform interdictiilor interiorizate (Golu, Verza, Zlate, 1993).

Debutul personalitatii

Asa cum am aratat pentru perioada de pana la un an si pentru perioada de la 1 pana la 3 ani dezvoltarea afectiva este esentiala pentru structurarea persoanei in mediul din care face parte. H. Wallon arata ca perioada 1 - 3 ani este definitorie pentru dezvoltarea personalitatii .

Cele doua stadii descrise de Wallon, centripeta si centrifuga sunt etape ale dezvoltarii afective pana la 3 ani. Perioada centripeta se incheie la varsta de un an deschizand perioada centrifuga.

Perioada de varsta de la doi ani corespunde dezvoltarii senzorio-motorii si proiective ca momente ale stadiului centrifug. Activitatea senzorio-motorie se dezvolta in doua directii independente dar complementare. Pe de o parte se manifesta activitatea de manipulare si explorare in cursul carora el invata sa cunoasca obiectele proprietatile si numele acestora. Aceasta activitate contribuie la nasterea a ceea ce Wallon numeste inteligenta practica. Pe de alta parte activitatea senzorio-motorie se dezvolta in posturi si atitudini care contribuie la aparitia imitatiei ( posturile imitative) , preludiu reprezentarii mentale care va acompania nasterea limbajului. Aceasta orientare contribuie la nasterea unei inteligente caracterizate de Wallon ca fiind inteligenta discursiva. Aceasta opozitie intre doua forme de inteligenta care semnaleaza trecerea de la senzorio-motricitate la stadiul reprezentarilor mentale este un punct de dezacord cu teoria Piagetiana (Tourrette si Guidetti, 2002, pag.84).

Stadiul proiectiv corespunde varstei de 3 ani si este marcat de trecerea de la actele motorii la reprezentarile mentale. Cu progresul mersului si al limbajului se realizaza o activitate "proiectiva" care corespunde proiectari imaginilor mentale in acte. La aceasta varsta copilul se exprima atat prin gesturi cat si prin cuvinte iar miscarea acompaniaza si serveste drept suport reprezentarii mentale. Se manifesta acum o interiorizare a actelor motorii iar imitarea ilustreaza acest proces de interiorizare ce are ca finalitate dezvoltarea reprezentarilor mentale care au un caracter , spune Wallon net social.

Multi autori au legat aparitia identitatii de sine de momentul in care copilul se recunoaste in oglinda. Darwin credea ca acest fenomen are loc la 17 luni, Gesell la 2 ani si Rene Zazo la 3 ani. Identitatea se construieste procesual, astfel ca autorii au identificat fiecare cate o etapa. De la identificarea primara produsa prin confruntarea cu imaginea din oglinda pana la momentul cand nu au mai considerat imaginea din oglinda o dublura cu existenta de sine statatoare (Golu, Verza, Zlate, 1993). Un moment esential al identitatii este acela in care copilul vorbeste despre sine folosind pronumele personal "eu". Dupa R. Zazzo si A. M. Fontaine (1992) etapele identificarii in oglinda debuteaza in primul an de viata mai intai cu interesul pentru figura adutului din preajma care este mult mai vie decat propria sa imagine, dar nu se manifesta pregnant inainte de 2 -3 luni. Din acest acest moment el surade in oglinda, vorbeste cu imaginea sa ca si cum ar avea un alt copil in fata lui. Catre 8 luni el este intrigat de imaginea dubla a unei persoane (reala si in oglinda) apoi el se intereseaza din ce in ce mai mult de imaginea sa si in lunile urmatoare se intreaba din ce in ce mai mult despre efectul oglinzii (inceputul celui de-al doi-lea an de viata). Apoi copilul trece de la zambet la perplexitate. La mijlocul celui delui de-al doi-lea an el trece printr-o perioada de evitare a imaginii care poate coexista cu anume forma de fascinatie ( el se priveste cu surprindere). La aceasta varsta copilul intelege ca in oglinda nu este un alt copil si incepe sa se intereseze de simultaneitatea celor doua imagini (se joaca executand diverse miscari in oglinda). Intre 18 si 24 de luni apreciaza autorii copii reusesc sa inteleaga ca in imaginea din oglinda este vorba tot de ei insisi ca imaginea nu prezinta un alt copil, stadiul urmator fiind cel in care inteleg ca este vorba de propria lor reflectie aceasta fiind doar o imagine.

Aceasta este si momentul constituirii identificarii ca proces de structurare a personalitatii si care in etapa identificarii primare se refera la imitatia comportamentelor adultilor care-l ingrijesc si la fuziunea afectiva ce sta la baza imitatiei. Mecanismele identificarii copiilor cu parintii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului parintilor de catre copii datorita pozitiei de putere a acestora. Teoriile invatarii arata ca exista o asociere pozitiva intre comportamentul si trasaturile parintilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor ca urmare, copiind comportamentul parintilor, copii aplica de fapt sentimentele de satisfactie pe care le asociaza cu parintii, oferind in acest fel propria lor recompensa. Cercetarile arata ca, astfel, relatiile satisfacatoare intre parinte si copil stabilesc legaturi puternice de identificare intre copii si parinti.