Relatiile Tarii Romanesti cu Imperiul Otoman

Relatiile Tarii Romanesti cu Imperiul Otoman

In perioada rezervata lucrarii, Tara Romaneasca platea tribut Imperiului otoman, pe baza unor raporturi fundamentate juridic si sustinute de practica musulmana, diferite de sistemul de vasalitate al lumii europene. Nu intram in amanuntele acestui statut, care a facut obiectul a numeroase studii, dar amintim ca prin el erau respectate legile si obiceiurile locale, cu "pastrarea domniei de rit crestin, dupa alegerea prealabila a candidatului de catre tara, din sanul unei familii autohtone, cu drepturi la tron, si confirmarea lui de catre padisah; conservarea deplina a drepturilor si libertatilor tarii, a legilor si credintei, in termeni moderni - autoguvernarea si autoadministrarea, fara nici un amestec otoman", precum si "un regim vamal obisnuit, potrivit taxelor locale pentru marfurile otomane, care intrau in principat" si "un regim preferential pentru produsele romanilor tributari care intrau in teritoriile otomane"1, in schimbul loialitatii fata de puterea suzerana. Ca si in cazul suveranitatii de tip clasic, vasalul era credincios stapanului sau si aliat la politica externa a acestuia, in formula documentelor otomane, prin prieten prietenilor si dusman dusmanilor. Dar daca prevederea fundamentala, alegerea domnului de catre tara si reconfirmarea acestuia de catre Poarta, a fost respectata in linii mari, cel de-al doilea aspect, cel economic, care initial a fost liber determinat, a devenit, din a doua jumatate a secolului al XVI-lea si in cursul secolului al XVII-lea, treptat, fundamental si opresiv

Astfel, daca pana in jurul anilor 1540-1545 a existat o suzeranitate protectoare, prin recunoasterea autoritatii sultanului si protectie, garantata de plata haraciului, dupa aceasta data ea devine restrictiva, prin inasprirea tuturor prevederilor statutului de subordonare pana la sfarsitul secolului, ceea ce a determinat ridicarea lui Mihai Viteazul impotriva ei, la cumpana dintre veacuri.

-Suzeranitatea protectoare. Instituita in ultima treime a secolului al XV-lea, suzeranitatea protectoare s-a limitat numai la unele interventii ale sultanului in probleme de succesiune la tronul Tarii Romanesti, pentru instaurarea unor domni fideli si printr-o crestere moderata a cuantumului haraciului. Preocupat de intarirea autoritatii in Anatolia, Imperiul otoman "a fost multumit cu asigurarea securitatii hotarului dunarean" si nu a fost afectat de subordonarea domnului Tarii Romanesti, in unele momente, Regatului maghiar, atat timp cat haraciul era platit cu regularitate.

Din punct de vedere economic, de la sfarsitul secolului al XV-lea, boierimea Tarii Romanesti, mai ales cea olteana, a inceput sa-si comercializeze produsele agricole in Imperiul otoman, reusind ca pana la inceputul sec. al XVI-lea sa inlature concurenta saseasca si sa realizeze o balanta excedentara, obtinandu-si astfel prosperitatea.

Tulburarile dinastice de la inceputul secolului al XVI-lea prin luptele dintre Baiazid al II-lea si Selim precum si orientarea celui din urma, dupa urcarea sa pe tron, pentru linistirea si readucerea regiunilor anatoliene sub ascultarea Portii, au afectat in mare masura situatia politica a Tarii Romanesti. Domnul si mai ales aristocratia tarii s-au amestecat in aceste conflicte, scindandu-se in functie de interese, asa cum voi arata mai jos.

Odata cu instaurarea lui Süleyman Kanuni (1520-1566) pe tronul imperiului, politica externa otomana s-a orientat din nou catre expansiunea spre centrul Europei prin cucerirea Belgradului (1521), infrangerea armatei maghiare la Mohács (1526) si asediul Vienei (1529). Dupa ce, in 1533, Imperiul otoman a stabilit cu Regatul Poloniei un statut de non-beligeranta, pentru polonezi o pacea vesnica, reiterata de mai multe ori in cursul secolului, singurul oponent a ramas Imperiul romano-german care revendica coroana Ungarei.

"Conduita Portii fata de tarile romane a fost acum subordonata politicii mondiale otomane" care, "a impus, ca o necesitate stringenta instituirea unui control mai strict asupra intregului spatiu romanesc, fapt reclamat de nevoia anihilarii oricarei actiuni potentiale a tarilor romane de solidaritate crestina". Pentru consolidarea noilor cuceriri europene, sultanul a inasprit, treptat, termenii subordonarii Tarii Romanesti. La prevederile traditionale ale vasalitatii tributare, respectate pana atunci, dupa anii patruzeci ai secolului sultanul a instituit un control strict asupra institutiei domniei si obligatiilor economico-financiare "cuvenite dupa dreptul islamic, comunitatii musulmane victorioase" si "s-a trecut de la relatii comerciale normale, la comenzi speciale, extraordinare si anuale". Pana in 1545, adica pana la instaurarea pe tronul Tarii Romanesti a lui Mircea Ciobanul crescut si educat la curtea otomana, a fost o perioada de tranzitie.

-Suzeranitatea restrictiva. Inconjurata dupa 1540 la sud si vest de granitele Imperiului otoman si dupa pierderea Brailei, transformata in kaza, "datorita pozitiei sale geo-politice, Tara Romaneasca s-a aflat in cel mai ridicat grad de dependenta fata de Poarta", mai usoara in Moldova si Transilvania.

Cele mai importante aspecte ale inaspririi conditiilor de dependenta ale Tarii Romanesti s-au referit la instituirea unui control strict al Portii asupra institutiei domniei, impiedicarea marii boierimi de a-si mai alege domnul, obligatia domniei de a raspunde pozitiv la cererile sultanului de sustinere a conflictelor armate ale Portii, posibilitatea de a-l depune pe domn atunci cand nu mai corespundea pretentiilor otomane, de a i se confisca averea sa si bunurile unor boieri considerati dusmani ai domnului sau ai sultanului. In ceea ce priveste politica externa, inca din 1531 se interzicea domnilor romani sa aiba ambasadori in tarile vecine, toate contactele diplomatice se facandu-se prin intermediul Inaltei Porti.

Autoritatea domneasca a inceput sa se exercite in numele si pe baza puterii suzerane a sultanului care "isi aroga tot mai multe drepturi si-si respecta tot mai putin vechile obligatii". "Süleyman Magnificul extindea in tarile romane propria sa notiune de putere" exercitandu-si protectia asupra Tarii Romanesti.

In ciuda faptului ca se afla in plina expansiune si repurta serioase succese diplomatice precum alegerea lui Stefan Bathory ca rege al Poloniei, tratatele de pace cu Sfantul Imperiu romano-german si Polonia, linistirea relatiilor cu Venetia si Iranul, criza generala care s-a declansat in Imperiul otoman dupa disparitia lui Süleyman Magnificul a acutizat procesul de subordonare si integrare a tarilor romane sub forma monopolului economic otoman. Raporturile economice s-au modificat treptat prin cresterea obligatiilor tarii, mai ales a celor comerciale. S-a instituit interdictia de export in alte directii, rezervari de produse si zone de aprovizionare pentru anumite institutii otomane. Dreptul de preemtiune s-a exercitat asupra principalelor produse agricole necesare armatei si aprovizionarii Constantinopolului, produse interzise a fi exportate in alte regiuni, precum graul si ovazul, cornute mari si mici, seu, miere, ceara, unt, pastrama, lana si piei. Produsele furnizate urmau sa fie vandute la preturi fixe, stabilite de Poarta. In unele cazuri, costul produselor achizitionate de otomani nu era achitat, ci scazut din cuantumul haraciului. Existau apoi produse care se puteau exporta dupa ce se acopereau cererile otomane - vitele mari - si produsele considerate de Poarta libere la export, precum porcii si vinul care puteau fi comercializate in orice directie. Acestor conditii impovaratoare, in ultimul sfert al secolului al XVI-lea, i s-a adaugat inflatia monetara, prin cresterea preturilor.

Obligatiile economice fata de Poarta ce au acumulat "deficite ale balantei de plati acoperite prin destezaurizare, scaderea stocurilor monetare interne" si "o situatie financiara disperata" au determinat "ridicarea la lupta antiotomana din 1594" care, "a fost o solutie riscanta din punct de vedere politic, dar rationala din punct de vedere economic". In secolul al XVII-lea, dupa infrangerea lui Mihai Viteazul, desi s-a reinstaurat suzeranitatea restrictiva, pe fondul anarhiei si coruptiei din Imperiul otoman, dependenta tarii fata de Poarta a fost mai mult formala. Ea nu a fost in stare sa realizeze apararea Tarii Romanesti pe care a obligat-o sa si-o organizeze singura si a apelat la domnii munteni sa contribuie diplomatic la aplanarea conflictelor cu Polonia si Imperiul romano-german.

Exploatarea economica a continuat sa afecteze profund situatia interna a Tarii Romanesti prin comenzi sporite, iar numirea domnului se facea din randul candidatilor inruditi cu fostii domni si tot mai des, dintre pretendentii ce traiau in mediul grecesc din capitala Imperiului. Domnii erau obligati sa-si obtina confirmarea domniei cu plata unei sume anuale si la trei ani, cand se duceau la Poarta sa sarute poala sultanului, trebuiau sa participe la expeditiile organizate de otomani in zonele invecinate, sa trimita cai pentru ostire, sa execute lucrari de reparatie la poduri si cetati, sa aprovizioneze armata cu zaharea. Imputernicitii domnului la Poarta, capuchehaele, garantau si raspundeau de actele domnului.

Totusi, asa cum remarca istoricul relatiilor romano-otomane pentru aceasta perioada, Mihai Maxim, "Faptul ca prea putinele majorari de haraci (numai 3 din cele 8-9 pe care le stim) nu sint legate de schimbari privind scaunul domnesc dovedeste ca daca boierimea moldo-munteana ar fi fost mai unita si daca sistemul de succesiune la tron ar fi fost mai riguros reglementat, atunci presiunea si bunul plac al Portii, . n-ar fi gasit acel teren favorabil de manifestare . in fixarea obligatiilor materiale ale acestora . ".

Domnul in mana caruia, teoretic, continua sa fie concentrata puterea isi pierde o mare parte din prerogativele domniei, preluate de elita tarii, prin instaurarea regimului oligarhic boieresc.