Rebreanu - ctitorul romanului romanesc modern

Incadrata cronologic in perioada interbelica, proza lui Liviu Rebreanu (1885-1944) se constituie din acumulari succesive in timp, incepand cu nuvelele (ale caror teme au fost dezvoltate, uneori, in romane) si pana la marile sale creatii romanesti: "Ion' (1920), "Padurea spanzuratilor' (1922) si "Rascoala' (1932).
In afara celor trei capodopere, Rebreanu a mai scris roma­nele: "Adam si Eva' (1925), "Ciuleandra' (1927), "Craisorul' (1929), "Amandoi' (1934), "Gorila' (1938). h1x4422hb83bbg
Dupa cum s-a observat, autorul nu mai urmeaza linia rea­lismului traditional, romanul "Ion' fiind "poate intaiul care nu face concesii viziunii idilizante asupra satului' (N. Manolescu).
Cea mai importanta particularitate a romanelor lui Rebreanu este insa deschiderea spre modern. Astfel, analiza trairilor su­fletesti ale personajelor (nelinistea, obsesia, mustrarile de con­stiinta), studierea instinctelor primare, sondarea adancimilor obscure ale psihologiei colective, prezentarea gandurilor omului aflat in fata mortii si alte trasaturi, fac din Rebreanu ctito­rul romanului romanesc modern.

De asemenea, aspiratia spre echilibru, monumentalitatea si finalurile tragice situeaza opera lui Rebreanu in randul marii proze romanesti.
In acest context, romanului "Ion' ii revine un loc impor­tant, prin dimensiunile simbolice ale personajului central si prin maretia linistita a curgerii vietii. infatisata in cadente largi, de epopee.
Tema romanului o constituie patima pentru pamant a unui tanar taran si consecintele ei tragice.
Titlul are sobrietatea coloanelor dorice. Numele pro­tagonistului se arcuieste astfel peste intreg romanul.
Structura romanului este simetrica (rotunda).
La realizarea structurii simetrice a romanului ,Jon' de Liviu Rebreanu, contribuie mai multe elemente de compozitie:
  Titlurile celor doua parti ale romanului: "Glasul pamantului' si "Glasul iubirii'. Fiecare dintre cele doua titluri nu­meste o dominanta sufleteasca a personajului principal, o po­runca mai puternica decat el insusi. in scurta existenta a lui Ion, cele doua "glasuri' se impletesc, cel dintai fiind mereu prezent; aparenta lui "tacere' in partea ultima a romanului isi vadeste inconsistenta in scena mortii personajului cand "ii paru rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui'.
  Titlurile de capitol (primul fiind "inceputul', iar ultimul "Sfarsitul') care contribuie la impresia de sfericitate a operei.
  Imaginile initiale si finale ale romanului. "Ion' incepe si se incheie cu imaginea drumului spre Pripas. Daca in prima parte, soseaua "vine' sugerand astfel o introducere in actiune, in ultima " se pierde' odata cu plecarea invatatorului Herdelea, lasand loc altei generatii.
  Hora este un alt element de compozitie care deschide si incheie romanul avand - de fiecare data - o alta semnificatie: in primul capitol, la acest moment din viata satului iau parte mai toate personajele antrenate in actiune; in final, ni se su­gereaza ca, daca unii s-au stins, altii le-au luat locul, iar Timpul nepasator acopera totul. Redus la esente, romanul prezinta momentele eternului ciclu al existentei rurale; odata incheiat pentru un individ, ciclul con­tinua pentru altii, asemeni unui fluviu, fara sfarsit.
Ca si Lev Tolstoi in romanul "Razboi si pace', Rebreanu si-a organizat actiunea pe doua planuri narative care se intre­taie:
Primul dintre acestea prezinta momente din existenta taraneasca si are drept tema problema pamantului: in interiorul lui se consuma destinele lineare sau dramatice ale personajelor: Ion al Glanetasului, Alexandru Glanetasul, Vasile Baciu, Ana, Florica, George Bulbuc, Savista, Zenobia si multe altele.
  Cel de al doilea plan narativ prezinta aspecte din viata intelectualilor satului (reprezentati prin invatatorul Zaharia Herdelea si prin preotul Belciug) si are ca tema problema nationala a romanilor transilvaneni.
Cele doua teme reunite in "Ion' vor fi flexionate ulterior in doua capodopere: "Rascoala' (roman al dezlantuirii energii­lor gloatei insetate de pamant) si "Padurea spanzuratilor' (ro­man al dramei traite de romanii transilvaneni obligati sa lupte, in primul razboi mondial, impotriva romanilor din Regat).
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de mare amploare si diversitate, a carei actiune se desfasoara pe mai multe planuri, romanul are un conflict bine marcat si personaje complexe.
In romanul obiectiv naratorul este impartial (detasat) si se afla in afara actiunii. Faptele sunt povestite la persoana a IlI-a.
Cercetarea universului operei releva ca "Ion' este o opera narativa in proza, de mare aploare, in a carei actiune sunt antrenate zeci de personaje.
Aparut in 1920, dupa ce trecuse prin fazele manuscrise inti­tulate "Zestrea' si "Rusinea', "Ion' este un roman realist in care naratorul obiectiv si omniscient realizeaza o evocare monografica a satului transilvanean de la inceputul secolului al XX-lea.
Alcatuit din doua parti intitulate. "Glasul pamantului' si " Glasul iubirii' si cuprinzand treisprezece capitole, romanul are o actiune lineara, care se desfasoara cronologic si inglo­beaza un "fluviu curgator de fapte ce se perinda aproape fara inceput si fara sfarsit' (E. Lovinescu).
Actiunea incepe intr-o zi de duminica, atunci cand tot satul era adunat la hora, in curtea vaduvei lui Maxim Oprea.
Scena (avand rol de expozitiunei constituie o veritabila pagina monografica, in Pripas (ca si in alte sate ardelenesti), ri­tualurile fiind pastrate din vechime.
Printre tinerii aflati la hora se afla si Ion al Glanetasului, flacau harnic, dar sarac, intrucat tatal sau isi instrainase paman­turile; iar Ion iubea cu patima pamantul, inca de cand era copil (intriga).
Solutia pentru a dobandi ravnitele loturi, ar fi casatoria cu Ana (uratica fata a bogatului Vasile Baciu).
inca din scena horei, Ion incearca sa si-o apropie, cu toate ca se stia dispretuit de tatal fetei si cu toate ca Ana ii fusese sortita lui George Bulbuc (fecior si el de oameni avuti).
Chiar si Ion isi da seama ca astfel va pierde iubirea Floricai "fata vadanei lui Maxim Oprea, cu care se tinuse pana acuma, putin posomorata, dar mai frumoasa ca oricand'. Numai ca Florica nu avea pamantul pe care Ion si-1 dorea cu ardoare (capitolul "inceputul').
Starnit si de impotrivirea lui Vasile Baciu, Ion incepe s-o viziteze pe Ana, noaptea, fara stirea tatalui si este acceptat de fata (care il iubea): "Sufletul Anei se scalda intr-o bucurie nemarginita. Uitase toate suferintele si indoielile ce i le prici­nuise Ion. Vedea numai ca acum vine mereu si-l astepta mereu mai dragastoasa.'
Cand Vasile Baciu isi da seama ca Ana este insarcinata, o bate cumplit, numai interventia satului salvand-o din mainile omului care parea ca si-a pierdut mintile. Pe urma, o trimite la Ion, care o primeste trufas, pentru a-si impune conditiile (capitolul "Rusinea').
Dupa indelungi tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a descrie alaiul nuntasilor in cadente largi, de epopee (capitolul "Nunta').
La nunta, Ion intelege ca odata cu pamantul o va primi si pe Ana si incepe s-o urasca.
Altfel, el traieste si o perioada de mare bucurie, facandu-si planuri legate de pamanturile lui Baciu, pe care le si considera ale lui.
Iluziile i se spulbera insa atunci cand socrul sau isi calca promisiunea, admitand totusi sa-i "scrie' pe numele lui cinci loturi.
In timpul acestor tratative, Ana, batuta de Vasile Baciu (care credea ca s-a inteles cu Ion sa-1 jefuiasca), lovita crunt si de acesta din urma si batjocorita de soacra ei, Zenobia, starneste compatimirea intregului sat.
in vara, in timp ce se afla la seceris (impreuna cu Ion si cu Alexandru Glanetasul), Ana il naste pe Petrisor. Eveni­mentul - plasat in mijlocul unei naturi solemne - devine arheti­pal, iar tipatul copilului pare a fi glasul celui dintai om al pla­netei.
Pe buna dreptate, romanul a fost caracterizat drept "opera unui poet epic care canta cu solemnitate conditiile generale ale vietii, nasterea, nunta, moartea' (G. Calinescu).
Batuta de Ion, chiar dupa botezul lui Petrisor, Ana este tot mar nefericita (capitolul "Copilul').
in iarna, Florica se marita cu George Bulbuc - feciorul care-i fusese, initial, harazit Anei. La nunta, aceasta isi da seama "ca Ion pofteste pe Florica' si mahnirea care o cuprinde devine chemare a Neantului: "/ se parea ca toata lumea, cu tot ce e intr-insa, se scufunda in niste ape tulburi, atat de murdare incat scarba singura pluteste deasupra ei ca o iazma otravi­toare, inchidea ochii si totusi- vedea neincetat apa spre care o impingea o mana grea, ca spre un liman care spala urmele si parerile de rau' (capitolul "Streangul ).
Actiunea capitolelor II-VI (din primul volum) si I-III (din volumul al II-lea) ocupa cel mai mare moment al subiectului (desfasurarea actiunii).
Dupa nunta Floricai, in sufletul lui Ion se trezeste "glasul iubirii'. El se imprieteneste cu George si merge tot mai des la noua familie.
instiintata de Savista, Ana intelege adevarul. Derutata si cu mintea stinsa, ea se spanzura.
Ramas fara mama, Petrisor se imbolnaveste din pricina proastei ingrijiri pe care i-o acorda Zenobia, iar doctorul (che­mat prea tarziu), nu-1 mai poate salva.
Surprins, intr-o noapte, in curtea Floricai, Ion este ucis de George, cu sapa (unealta a pamantului). inainte de moarte, i se deruleaza in minte intreaga lui existenta, in care luptase zadarnic pentru pamantul care acum avea sa devina al nimanui (punctul culminant: capitolul "Sfarsitul').

O alta trasatura a speciei o constituie existenta a doua planuri narative: unul al existentei taranesti si altul infatisand aspecte din viata intelectualitatii rurale.
In al doilea plan al constructiei epice, intelectualii satului (reprezentati prin familia invatatorului Herdelea si prin preotul Belciug), traiesc aproape la fel de greu ca si taranii: doamna Herdelea reuseste prin mari eforturi sa pastreze aparentele unui trai mai rasarit si sa-si marite fetele (chiar daca Laura face o casatorie de convenienta cu teologul Pintea); mobila invata­torului (cumparata in rate) este scoasa la licitatie, din pricina neachitarii; Herdelea este mutat cu slujba si intra in conflict cu autoritatile maghiare (care instituisera obligatia ca in scoli sa se predea in limba maghiara).
Peste toate, Herdelea (care-si cladise casa pe un teren al bisericii) intra in conflict cu preotul Belciug si este inspaiman­tat ca va ramane pe drumuri.
In final, la sfintirea noii biserici din Pripas (ridicata prin stradania preotului Belciug), toate conflictele se sting; hora (la fel de aprinsa ca si cea care deschide romanul) dovedeste ca Soarta si Timpul raman atotputernice (deznodamantul).
O alta trasatura a speciei o constituie existenta conflic­tului, element care modifica profund evolutia personajului cen­tral.
Conflictul principal al romanului este lupta pentru pamant, intr-o lume in care proprietatea constituie masura cu care sunt apreciati oamenii. Particularizat in existenta personajului epo­nim, acest conflict devine tragic.
Drama personajului eponim.
Aparut in 1920, "Ion' este cel mai mare roman al iubirii de pamant din literatura romana.
Personajul central al cartii este Ion al Glanetasului - fi­gura simbolica, singulara prin iubirea pamantului si prin drama pe care o traieste.
Complexitatea acestui personaj a dat nastere unor viziuni critice atat de diferite, incat, din insumarea lor, se constituie o figura plurivalenta, alcatuita din putine lumini si multe umbre, dar impresionanta prin iubirea uriasa, mitologica, pentru pa­mant.
Astfel, pentru G. Calinescu. "Ion e o bruta. A batjocorit o fata, i-a luat averea, a impins-o la spanzurare, si a ramas in cele din urma cu pamant'.
in termenii aceleiasi reci obiectivitati, marele critic sublinia­za reductia intelectuala a personajului, in alcatuirea caruia pre­domina instinctele: "Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse'.
Tudor Vianu il priveste pe Ion categorial, vorbind despre resorturile statornice ale sufletului taranesc: "lacomia de pa­mant si senzualitatea robusta, afirmate prin siretenie, lipsa de scrupule, cruzime'.
Se pare insa ca Eugen Lovinescu vede si partea frumoasa a acestui personaj complex, in care autorul a dorit sa creeze " o figura simbolica, mai mare decat natura'.
Cu toate multele lui trasaturi si atitudini negative, se cuvine sa recunoastem ca Ion traieste o drama, ale carei proportii ii macina fiinta.
Aceasta drama provine, inainte de toate, din specificul me­diului rural, in care "Ethosul, psihologia, erosul, intreaga exis­tenta se exprima in felul cum gandesc oamenii, in conditii date, despre pamant' (C. Ciopraga). Apriga dorinta a lui Ion de a avea pamant il pune in relatii conflictuale cu Baciu, cu Ana, cu satul. Acesta ar fi conflictul exterior.
Mult mai puternic este insa conflictul interior (cu atat mai mult, cu cat setea de pamant este convertita intr-o obsesie unica, fixata in subconstient).
Acesta provine din lupta care se da. in sufletul lui. intre cele doua ..glasuri' care si-1 disputa pana la sfasiere.
"Glasulpamantului' se infiltreaza ca o chemare obscura, coplesitoare, de parca sufletul lui ar fi adunat toate "glasurile' gliei din subconstientul colectiv, transformand pamantul intr-un Urias mitologic; reprezentativa este scena in care Ion, mergand intr-o dimineata la coasa, admira un lot cosit de curand: pa­mantul "negru-galbui' care "parea un obraz mare, ras de curand' pare a fi Nepatrunsul eminescian, intins pana la marginile Cosmosului, din somnul caruia avea sa se zamisleasca lumea.
Din acest sentiment se naste, mai tarziu, gestul prin care Ion se apleaca si saruta pamantul, intr-o adoratie aproape sacra:
"Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios, ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecan-du-si palmele. Apoi, incet, cucernic, jara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu volup­tate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitorSe ridica deodata rusinat si se uita impre­jur sa nu-l fi vazut cineva. Fata insa ii zambea de o placere nesfarsita '.
Starile sufletesti ale personajului sunt profunde si totale: fericirea care il copleseste este atat de deplina, incat lumea se reduce la acest sentiment; de aici, tentatia de a imbratisa "huma', de parca misteriosul glas al iubirii si-ar fi schimbat obiectul (de altfel, intr-o fraza anterioara, pamantul era com­parat cu "o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratan-, du-si corpul gol, ispititor').
Placerii de a simti in maini pamantul si de a-i sorbi mireas­ma i se adauga fiorul care strabate fiinta si constiinta invinga­torului; intr-un episod ulterior, Ion este proiectat in fabulos (" Se vedea acum mare si puternic, ca un urias din basme care a biruit, in lupte grele, o ceata de balauri ingrozitori').
Pe buna dreptate, E. Lovinescu 1-a caracterizat pe Ion ca pe o "figura simbolica mai mare decat natura'.
Este adevarat ca, in lumea satului transilvanean de la in­ceputul veacului al XX-lea demnitatea si locul omului in colec­tivitate se masoara in iugare de pamant; este la fel de adevarat ca Alexandru Glanetasul (tatal lui Ion), care-si pierduse paman­tul, devenise un nimeni comparat (in scena horei) cu "un caine la usa bucatariei'.
Pentru Ion insa iubirea de pamant reprezinta mai mult decat dorinta de a-si depasi conditia: "Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie sa aiba pamant mult, trebuie!'
Plasat la inceputul acestei caracterizari, instinctul iubirii pa­mantului devine trasatura definitorie a personajului "stapanit', posedat aproape de aceasta dragoste. Proportiile ei modifica di­mensiunile timpului, transferandu-le in etern ("Vesnic'). In aceste conditii, felul de a gandi si felul de a fi ale per­sonajului, capata amprenta stapanirii pamantului: auzind ca Florica se marita, Ion se simte frustrat, "ca si cum cineva i-ar fi furat cea mai buna si mai mare delnita de pamant'; tot asa, dupa ce 1-a inselat pe Vasile Baciu, luandu-i pamanturile, Ion umbla pe ulita, cu pasii mai mari si cu genunchii indoiti (de parca ar fi devenit mai greu!).
"Glasul iubirii' constituie cel de-al doilea instinct al lui Ion si va conduce la a doua drama a lui: casatoria cu Ana, renuntarea la Florica. Traind intr-un mediu in care casatoria bazata pe interes se practica (la fel se insurase si Vasile Baciu), Ion isi impune s-o accepte pe uratica Ana: "Ma molesesc ca o baba neroadal Parca n-as mai fi in stare sa ma scutur de calicie! Las ca-i buna Anuta!'
Intelegand insa ca, odata cu pamanturile, o primise si pe . Ana, Ion o uraste; de aici, incep bataile, nepasarea la suferinta .Anei, vorbele urate. Nici macar moartea Anei nu-1 misca, sin­gura lui grija fiind copilul (Petrisor), pentru ca el reprezenta pamantul, legatura cu zestrea celei ce-i fusese sotie.
Odata potolit "glasul pamantului', sufletul lui este luat in stapanire de celalalt "glas'; se imprieteneste cu George (devenit sot al Floricai) si incepe s-o viziteze pe tanara nevasta.
Surprins intr-o noapte, in curtea lui, de catre George, Ion este ucis, in mod simbolic, cu sapa. in ultimele clipe de viata, prin mintea lui Ion, se deruleaza momente ale existentei sale trecute, aceasta enumerare tragica incheindu-se tot cu "glasul pamantului': "si-i paru rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui'.
Trasaturi ale romanului traditional
Fresca a lumii transilvanene de la inceputul veacului al XX-lea, romanul "Ion', de Li viu Rebreanu intruneste multe caracteristici ale romanului traditional.
Astfel, lumea infatisata este una exterioara, veridica, inspirata chiar din realitatea imediata.
Timpul este cronologic, iar evenimentele au o succesiune dictata de ritmul existentei rurale.

Personajul eponim este reprezentativ si simbolic, autorul infatisandu-1 in toata complexitatea sa.

Naratorul este omniscient, omniprezent si obiectiv, relatarea facandu-se la persoana a IlI-a.
In acelasi timp, analiza unor instincte primare, prezentarea gandurilor omului aflat in fata mortii sau a unor trairi launtrice constituie largi deschideri spre modern.
Curentul literar in care se incadreaza romanul este realismul.

O alta trasatura a personajului este fascinatia centrului, care-si exercita forta imperturbabil si ascuns trimitandu-si doar reprezentantii (Dandanache). Lumea aflata in subordinea acestui centru, oricat de zgomotoasa ar parea, nu iese din rolul prescris. Autoiluzionarea lui Catavencu se soldeaza in final cu blocarea ascensiunii acestuia.

Esecul personajelor deriva si din decodarea eronata a lumii din jur, prin acordarea de insusiri exagerate evenimentelor si obiectelor. O scrisoare de amor se transforma intr-un "document de cea mai mare importanta" sub impulsul dorintei de putere.

Comedia « O scrisoare pierduta » exprima o izolare de lumea exterioara, limitarea la spatial familial sau la cel al orasului, evenimentele consumandu-se intr-un spatiu inchis. Numai exteriorul poate patrunde si comunica cu interiorul. Agamita Dandanache, trimisul de la centru, patrunde in acest spatiu, insa el nu e decat o replica grotesca a unui personaj care se misca in spatiul intern(Catavencu).

Dependenta actiunii de prezenta scrisorii presupune diminuarea rolului acestei actiuni si limitarea prezentului ca timp scenic (pentru ca scrisoarea leaga actiunea de trecut). Timpul comediei nu este un prezent dramatic real, ci un timp al repetitiei (repetitia situatiilor comice, a gesturilor, a cuvintelor etc).

Analiza limbajelor scenice e foarte importanta in textul dramatic pentru ca, neexistand vocea auctoriala, ca in textul narativ, personajele se prezinta singure, prin intermediul schimbului de replici, interventia autorului limitandu-se la didascalii.

In cazul dialogului teatral apare fenomenul numit de Anne Ubersfeld "dubla enuntare": exista doi emitatori, scriitorul si personajul caruia i-a delegat vocea sa si doi receptori, personajul si spectatorul. Analiza schimburilor verbale din comedia lui Caragiale scoate la iveala incalcari ale maximelor cooperarii conversationale. De exemplu, dialogul intre Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu din actul al II-lea , scena I este amenintat de obscuritatea si dezorganizarea replicilor celor doua personaje care se tem de tradare. Dependenta personajelor de propria existenta stereotipa face imposibila confruntarea cu schimbari bruste de situatie, acest fapt reflectandu-se in absenta unor schimburi precise si relevante de informatie.

Monologul, ca forma specifica de discurs teatral, presupune absenta interlocutorului pe scena, receptorul fiind doar publicul. Cu toate acestea, monologul e adresat unei voci interne sau unui personaj absent pentru a suplini imposibilitate