BALADA ICONARULUI DE LANGA RAI     - RADU GYR

Din evlavii de vladica

si porunci de Domn pios,

manastire se ridica

pe tulpina ei de os.

Dintre schele se desface,

parguita sub mistrii,

ca un mar care se coace

langa ceruri aurii.

Zidurile cresc usoare

si-n urcusul alb al lor

parca vor aripi sa zboare

si sa cante parca vor.

Turlele melodioase

prind in aer moliciuni,

mladieri de chiparoase,

fragezimi de rugaciuni.

Dar cum creste din lumina

ctitoritul sfant altar,

n-are pranz si n-are cina

mare mester iconar.

N-are pace pamanteasca

de cand Voda Basarab

l-a poftit sa zugraveasca

mucenici cu chipul slab.

De doi ani pe zid aseaza

cand stravechi Ierusalim,

cand Craciun si Boboteaza,

cand sfieli de heruvim.

Se cutremura peretii

de-nvieri si rastigniri.

Pe iconostas, ascetii

merg cu talpi de trandafiri.

Doar o sfanta diafana

sub un limpede inel,

tot incearca pe-o icoana

sa se iste din penel.

In zadar se tot framanta

mester fara de ragaz.

Pentru dulcea fata sfanta

inca n-a gasit obraz.

N-a gasit nici ochi sa-i deie,

cat ii cauta-n strafund

de fantani si elesteie

sau de ceruri ce se-ascund.

Zi si noapte, printre scule,

langa panza pironit,

cu peneluri nesatule

musca zari necontenit.

Pranz si cina daca n-are

si-n culcus n-a pogorat,

suspinand peste culoare

n-o-mblanzeste cat de cat.

Ba o roaga si-o rasfata,

ba o cearta cu mustrari,

dar vopseaua lui ingeata

si la rugi si la ocari.

Nici alintul nu-i da vlaga,

nici ocarile puteri…

Chip si zambet nu se-ncheaga,

nu vin ochi de nicaieri.

In oftatul si-n pojarul

care-i fura somn si blid

s-a uscat si iconarul,

ca ierarhii de pe zid.

Peste rau, la manastire,

urca lin cu pasul mic,

o logodnica subtire

si sfioasa ca un spic.

Vine-n zori si la amiaza

cu paner mereu adus,

vine iar, cand insereaza,

la biserica de sus.

Miere, azima si lapte

pentru mesterul posac,

care tace, zi si noapte,

langa scule fara leac.

-De trei ori pe zi, la tine,

trist logodnic, mester drag,

vin purtand panere pline

si la fel le-ntorc din prag.

Gura ta n-atinge cana,

nici cu mana blid n-atingi.

Lang-o umbra de icoana

ca o candela te stingi.

M-as topi, daca mi-ai cere,

in ospatul din paner,

lapte, azima si miere,

sa-ti fiu cina, langa cer.

Dar el tace. De pe buze

nu-si desprinde un cuvant.

Peste pensule ursuze

se-nconvoaie si mai frant.

Si tanjeste mai departe,

si vopselele tanjesc

langa ceata  umbrei moarte,

care-asteapta chip ceresc.

*

Peste rau, la manastire,

urca zilnic pasul mic

de logodnica subtire

si sfioasa ca un spic.

Vine-n zori si la amiaza,

cu paner mereu adus,

si cand umbrele-nsereaza

la biserica de sus.

-Mester trist, ti-aduc zadarnic

darul meu de peste rau,

lapte proaspat, fagur darnic,

paine tanara de grau.

Pleaca vara, fug lastunii,

si-n biserica, aici,

inca n-ai pus chip minunii,

biet zugrav de mucenici.

Nici un inger nu mai cade

pe culoarea fara spor ?

Din uneltele-ti schiloade

nu mai urca nici un zbor ?

De-as putea vapai domoale

si dulci umbre sa ma fac,

sa dau zambet panzei goale

si penelului sarac…

Dar el tace. Nu-si desprinde

de pe buze un cuvant ;

cu maini reci si suferinde,

cum sunt mainile de sfant.

Si cum tace, ea se frange,

in genunchi, pe lespezi, jos.

Ii ia mainile si plange,

desmierdandu-le duios.

Pe mahnirea lor se lasa

tampla calda, chipul mic

de logodnica sfioasa

si subtire ca un spic.

Si pe mainile lui slabe,

scrise parca pe feresti,

cad din ochii ei podoabe

si inele ingeresti.

Cad din ochii tristi inele

si pe mainile ce zac,

si pe harburi de ulcele

ESEU: Jargon - varianta cosmopolita de limbaj de cartier ESEU: Cuza Voda la sfat - personaje

cu vopsele fara leac…

Mesterul acum le simte.

Mohorat de saptamani,

simte plansul ei fierbinte

pe-nghetatele lui maini.

Fiecare picatura

parca-l frige dinadins.

Ah, din nou de el se-ndura

un crampei de necuprins.

Azi, din nou, un colt de slava

are mila de zugrav.

Arde pensula bolnava,

arde mesterul bolnav.

Ard vopselele-n ulcele,

framantate cu vazduh

si cu lacrimile grele

care cad sa le dea duh.

Panza moarta se desteapta,

linii gurese se-aprind,

sfanta care chip asteapta

s-a sculat din somn zambind.

Din culcusuri se ridica

desmortitele culori,

cu zvacniri de randunica

dintr-un cuib trezit in zori.

Mana mesterului treaza

lumineaza ca si el.

Orice deget pare-o raza,

cand se-atinge de penel.

-Plangi, tu, limpedea mea Oana

si vopseaua prinde chip.

Plangi si, frageda, icoana

din lumini o infirip.

Pica lacrimile tale,

iar culorile surad.

Cine le-a sculat din oale

Ca sa calce somnul had ?

El luceste ca o spada

smulsa beznei unei teci.

Ea e freamat alb de mlada,

in genunchi, pe lespezi reci.

E uimita ca el canta

gingasii de viers fugar…

Dar cum ochii ei se zvanta,

mana lui se stinge iar.

Fata panzei se usuca

si culori si umbre mor.

In privirea lui nauca

e un tipat de cocor.

Deznadejdea il cuprinde

si el cade din avant,

cu maini reci si suferinde,

cum sunt mainile de sfant.

Si din nou se-aprind de mila

si de roua ochii ei ;

in ulcele de argila

ard si tremura scantei.

Pe vopselele invinse

pica lacrimi fecioresti,

si pe mainile lui stinse,

scrise parca pe feresti…

Si din nou, zvacnind, adie

un suspin de vant razlet

prin culorile ce-nvie

desteptate din inghet.

Fruntea lui din nou straluce,

gura canta gingasii,

si, trezit, penelul duce

umbrei moarte linii vii.

-Plangi, si-n mine neprihana

se oglinda ca-ntr-un iaz.

Plangi, tu, limpedea mea Oana,

iar icoana ia obraz.

Plangi, si nu pricep ce vlaga,

ce puteri m-au dezmortit.

Plangi, si panza stearpa leaga,

ca o creanga, rod sfintit…

Beat, lucreaza, canta, spune.

In genunchi, cum a ramas

ca-ntr-o mare rugaciune,

ea l-asculta fara glas.

Si, deodata, intelege

ca icoana lacrimi vrea

si ca el minuni culege

doar atunci cand plange ea.

*

Zile trec si nopti ca una,

scuturate din manunchi,

si fecioara plange-ntruna,

jos pe lespezi, in genunchi.

Tot mai tinere, mai zvelte,

peste plansul ei tresar

si vopsele si unelte

si maini dragi de iconar,

Lacrimi si culori se-mbina

si se fac intr-un sarut

ochi de dincolo de vina,

chip de dincolo de lut.

Fata plange, plansul suie

si, pe lemn cum sta supus,

e obrazul ei si nu e,

parca-s ochii ei, si nu-s.

Cu cat urca, mai cereste

fata Sfintei din vopsea,

trupul fetei se-ofileste

supt de panza care-l bea.

Cu cat mesterul straluce

in taria lui de-acum,

ea se frange ca o cruce

povarnita langa drum…

Par penelurile torte,

mainile, fierbinti catui,

iar el arde, beat de forte,

sus, in fericirea lui.

Si nu vede, dintre ingeri,

cum, sub plansul ne-ntrerupt,

trupul mic e numai frangeri,

tot mai stins si tot mai supt.

*

Peste rau, la manastire

nu mai urca pasul mic

de logodnica subtire

si sfioasa ca un spic.

Nu mai vine la amiaza

cu paner mereu adus,

nici cand tainele-nsereaza

la biserica de sus.

Nici n-aduce, de cu noapte,

pentru bunul iconar,

miere, azima si lapte,

feciorelnicul ei dar.

Ci, departe,-ntr-o coliba,

ochii vesteji de dogori

cu lumini nu mai imbiba

nici peneluri, nici culori.

De sub cerga, mana slaba,

cheama umbrele de ieri.

Gura tot de umbre-ntreaba,

ofilita de zaceri.

Umbre cheama, taine-ngana

sau isi striga, langa pat,

maica blanda si batrana,

toata bocet si oftat.

-Maica buna, du-te-n goana

la biserica de sus,

unde-un mester pe-o icoana

numai zambete a pus.

Spune-i mirelui, in soapta,

ca mor ochii stinsi de dor,

dar ca tot il mai asteapta,

scufundati in bezna lor…

Ostenind spre manastire,

suie, alba, prin livezi,

pe sub crengi cu patrafire,

o maicuta de zapezi.

Vine-n zori, la pranz, la cina,

cu trudit si jalnic glas,

mai batrana cand suspina,

si mai alba, ceas de ceas.

-Mestere cu fruntea-n stele,

iconar cu maini de vis,

sa te-aduc dintre vopsele

ochii oarbei m-au trimis.

Ti-ai sfarsit de mult icoana,

langa ea de ce mai stai ?

Parca nu-mi auzi dojana

si n-ai inima, nici grai.

Ci el glas lumesc n-aude

si nu vede chip strain.

Doar icoana ce-i surade

il imbata ca un vin.

Nici o vorba nu-l imbie,

nu raspunde nimanui.

Ca-ntr-o dulce, grea, robie,

sta vrajit de sfanta lui.

-Mestere pierdut de lume,

facatorule de sfinti,

ochii oarbei de sub brume

te vor mire; sa-i alinti.

Vino de le-nchide rana,

iconar de langa rai…

Ti-ai sfarsit de mult icoana,

langa ea de ce mai stai ?

Dar el nu mai tine minte

plansul ochilor secati,

ci de ochii fetei sfinte

se imbata cu nesat.

Nu asculta, nu raspunde,

si, de vraja istovit,

parca vrea sa se scufunde

in surasul zugravit…

Maica pleaca, maica vine,

pleaca iar cu jalnic pas,

mai batrana de suspine

si mai alba, ceas de ceas.

-Fata mea, la manastire

urc zadarnice poteci.

Nu-i acolo nici un mire…

Sunt doar sfinti si lespezi reci.

*

Pajisti verzi intind chilimuri

si covoare ca-n povesti,

parca noi ierusalimuri

cer sosiri imparatesti.

Toata floarea neculeasa

pe mormantul alb s-a strans.

Crangi in rochii de mireasa

se cutremura de plans.

Cu suspinele de mana,

toata bocet si lumini,

maica buna si batrana

rataceste printre spini.

Urca pan’la manastire

si coboara la mormant

Nu aduce nici un mire

ochilor ce nu mai sunt.

Urca iar, cu truda multa,

printre spinii nesatui.

Nici un mire n-o asculta

sus, in fericirea lui.

Pasii-abia mai pot s-o poarte

pe poteci cu pietre seci…

El ramane mai departe

langa sfinti si lespezi reci.

*

-Doamne, din lumesti podoabe

ridicasi, pe truda grea,

sfinte ziduri basarabe,

limba vremilor sa dea.

De la sfesnic la icoana,

de la strana la triod,

toate sunt, fara prihana,

darul tau de voievod.

Si, smerit si preajertfelnic,

daniei de peste veac

i-ai pus cel dintai jertfelnic

langa cel dintai colac.

Deci,Maria Ta, se cade

sa stii cate sunt si cum :

Iconarul inca sade

in biserica si-acum.

De-a sfarsit de mult cu treaba,

nu vrea galbeni, nici arginti,

dar intarzie degeaba

printre candele si sfinti.

De-a pus magilor privire

si arhanghelilor pas,

intr-o galesa uimire,

langa sfanta a ramas.

Cand calugarii l-alunga,

el se-ntoarce mai aprins.

Neagra patima si lunga

de icoana l-a cuprins.

Voda zice : Stim icoana,

mult ne mira si pe noi.

Parc-un inger si-a pus pana

pe obrajii calzi si moi.

Fruntea-i scrisa –pare-mi-se-

cu penel din alte vieti,

iar surasu-i smuls, ca-n vise,

ne-nceputei frumuseti.

Bietul vostru mester, poate,

s-a smintit cand a crezut

c-a scos el aceste toate

din vopseaua lui de lut.

S-a smintit si-n patimirea

grea de vina si alean,

indragind nemarginirea

unui chip nepamantean…

Cu mahnire se cuvine

panda aspra de pandar.

Azi, icoana nu mai tine

de-un vremelnic iconar..

Ci minunea ei senina

e a rugii celor multi,

care vin de i se-nchina,

de la Voda la desculti.

*

Cand o spada de jaratic

taie zarea, cand un bici.

Cerul negru si salbatic

varsa ploaie cu basici.

Beznele isi fierb ceaunul

sus, pe tunet de potop.

Inc-un fulger, inca unul,

cade-n inima de plop.

Noaptea joaca-n pielea goala

pe lungi strune de tambal.

Din grozav cazan de smoala

iese raul peste mal.

Se mai rupe-n cer o grinda

sau in iad cate-un zagaz.

Strajile se-aduna-n tinda

cu sudalmi si cu necaz.

Sub puhoaiele zalude,

prin mocirle de namol,

o naluca-n straie ude

da bisericii ocol.

Umbra vine pe suvoaie,

numai ochi adanci si goi,

numai zdrente lungi de ploaie,

numai umblet de strigoi,

Cu bufniri de vant patrunde

pe fereastra  in altar.

Cand in bezna se ascunde,

cand pe fulger calca iar.

Pasi desculti si uzi coboara

dogorind de-aprins indemn.

Mana smulge, ca o ghiara,

Chipul fraged scris pe lemn.

-Nimeni nu ne mai desparte,

Sfanta alba, cer deschis.

Raiul vietii fara moarte

pe obrazul tau e scris.

Chipul Tainei, smuls din cuie,

langa inima l-a pus.

parca-i Oana lui si nu e ;

parca-s ochii ei si nu-s.

Fuge.Fulgerul l-arata.

-Uite mesterul nebun !

Panda chiuie muscata,

pasii lui nu se supun.

-Da-ne mestere, icoana,

unde-alergi, zanatic fur ?

Baltile, zbarlindu-si blana,

cresc ca haitele-mprejur.

Zarile-si trimet, grabite,

catre el cate-un hanger.

Bat napraznic din copite

hergheliile din cer.

Mai adanc la piept isi strange

vraja sfintei fara veac.

Ploaia-n drum se face sange,

sange baltile se fac.

-Mestere beteag de minte,

da-ne Sfanta inapoi !…

El o strange mai fierbinte :

o tulpina amandoi.

Mai aproape, mai aproape,

raul spumega turbari.

Pe dihanii mari de ape

vin padurile calari.

-Nimeni nu ne mai dezleaga,

Sfanta alba, rai cules.

Ceru-ntreg si lumea-ntreaga

in surasul tau se tes.

Ape lacome si hoate

casca negrul lor gatlej.

Cu icoana stransa-n brate,

piere mesteru-n vartej.

*

Curgi, lumina, curgi balada,

si tu, raule senin.

Ziua paste ca o iada

roua campului sorin.

Verde apa de bulboana,

Din adancuri ce-ai adus ?

Ba e zambet, ba icoana,

ba e chip cazut de sus…

Uluiti, culeg plutasii

taina galesului chip.

Mainile scriu cruci, si pasii

ingenunche pe nisip.

De surasul blandei fete

nu se satura cat vor.

Sorb senina frumusete

cum ar bea dintr-un izvor.

Vad, si nu pricep de unde

s-o fi fost ivit in dar,

din taceri de ape-afunde,

taina fara de hotar.

Dar, cucernici in smerire,

duc plutasii chipul sfant

la domneasca manastire,

peste vreme si mormant.

Si minunea din lumina

se re-ntoarce celor multi,

gloatei care i se-nchina,

de la Voda la desculti.

* *