GLOSSA - comentariu
Glosa scris cu dublu -s- in italiana,
germana, latina dar cu unul in franceza a insemnat procedeul de
a explica de obicei printr-un singur cuvint pe marginea unui text un pasaj
obscur, o proportie sau un alt cuvint. De aici s-a ajuns la o poezie cu
forma fixa care alaturi de sonet si rondel este cea mai
pretentioasa dintre ele. Din punct de vedere compozitional
"Glossa" se compune dintr-un numar de strofe egal cu numarul
versurilor din prima strofa in care se pune problematica poeziei, si
ultima strofa care este o strofa concluzie si in care sint
reluate versurile primei strofe in ordine inversa. Incepind cu strofa a
II-a fiecare strofa comenteaza cite un vers din prima strofa
care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie. Este o poezie cu
caracter filosofic, o poezie gnomica exprimind adevaruri ale
cunoasterii, ale moralului intr-o forma poetica
concentrata, sententioasa. Este publicat pentru prima data
in 1883 ingrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivata in 1882 dupa
ce poetul o supune unor prefaceri succesive incepind cu anul 1884 paralel cu
Scrisorile si Luceafarul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de
Glossa: doua cu cite noua strofe si una cu zece strofe.
Titu Maiorescu o prefera pe cea cu zece strofe pentru echilibrul si
simetria desavirsita a compozitiei. Glossa transpune
liric principii filosofice cunoscuta inca in filosofia vechilor greci
sau romani, cum sint Parmenide, Zenon, Seneca Motivul lumii ca teatru este
preluat de la Epictet si Marcus Aurelius dar motivul este prezent si
in literatura evului mediu la Ronsar si Shakespeare. La Eminescu, motivul
este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetator tradus in limba
romana 1750 dupa un intermediar francez. Ideea lumii de teatru
si conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regasesc si
in alte poezii Eminesciene ca Imparat si Proletar si
Luceafarul. Prima strofa a poeziei este strofa tema care pune
problema; intr-un prezent etern viata este un cerc strimt in care oamenii
se invirt, o zbatere fara rost pentru ca viata e
dominata de egoism, minciuna, sete de putere, astfel ca singura
solutie a omului superior fiind nepasarea, detasarea rece. O
succesiune de propozitii principale redau spectacolul unic si monoton
al vietii in care frica si speranta nu-si au rostul.
Substantivul -vreme nearticulat exprima imaginea unei succesiuni monotone,
egale a clipelor. Incepind cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofa
este comentat. Raspunsul la chemarea si indemnurile clipei este
incercarea de a fi imposibil sceptic, singura forma de aparare
omeneasca. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dind impresia unui
proces apare in versuri ca: "multe trec pe dinainte", "clipa ce se schimba
pentru masca fericirii". La aceste se adauga subiectele propozitiilor
exprimate prin pronume nehotarite "toate" si pronume relative "ce"
pentru a sublinia ideea de genialitate. Indemnul din strofa a III-a este la
luciditate: "Recea cumpan-a gindirii" trebuie sa stea dreapta
pentru a discerne binele de rau, pentru a descoperi masca fericirii "ce o
clipa tine poate". Cu ajutorul mintii al inteligentei numai
reusesti sa-ti dai seama de adevarul "ca toate-s
vechi si noua toate". In strofa a patra apare ideea lumii ca teatru.
Viata intinde capcane, te momeste cu lucruri zgomotoase, cu
miscari inselatoare cu forme actoricesti de imprsionare
"joace unul si pe patru", "si de plinge, de se cearta".
Reactia fiintei superioare este de retragere "tu pe alaturi te
strecoara", privitor ca la teatru pentru ca numai astfel vei putea
alege "ce e rau si ce e bine". De pe pozitia spectatorului
neutru care intelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizeaza
cu o ironie de mare profunzime viata contemporana. Odata
introdus motivul lumii ca teatru prezent inca din literatura si
filosofia antica hindusa, apoi in literatura medievala si
preluat de Eminescu de la cugetatorul suedez, motivul va reveni si in
strofa a sasea si a opta constituinduse cu regula etica a
neamestecului omului superior in tumultul vietii inselatoare
producatoare de suferinta. Strofa a cincea valorifica ideea
Schopenhauriana a prezentului etern idee pe care le regasim si
in alte creatii. Astfel constata poetul ca viitorul si
trecutul sint a filei doua fete. Tot ce a fost ori o sa fie in
prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie pastrat, meditat la
zadarnicia luptei. Viata este o succesiune de scene in
esenta aceleasi "alte masti aceiasi piesa/ alte
guri aceeasi gama". De mii de ani lumea e vesela si
trista amagita atit de des de spectaculul lumii, de aceea "nu
spera si nu ai teama", deci se recomanda nepasarea si
detasarea. Cu ultimul vers al strofei a sasea se deschide codul de
reguli de conduita. Pe un ton satiric si sceptic se prezinta
argumente convingatoare care sa determine starea de detasare, de
discernere a raului de bine. Omul superior nu trebuie sa se
prinda tovaras miseilor si natarailor
pentru ca totul este trecator; stiindule masura acesta
n-are ce cauta cu sfaturile lui. Se recomanda tacerea cind
ceilalti vorbesc de rau "de te ating sa feri in laturiTu
ramii la toate rece". Ultima strofa in sens invers versurile primei
strofe, astfel incit codul de reguli e mult mai evident. Ultimul vers al primei
strofe devine primul si capata valoare emblematica si
rol de cuvint, de comportament in societate. Din punct de vedere stilistic se
remarca preferinta poetului pentru cuvintele din fondul lexical
principial pentru formele populare pentru ca totul sa fie cit mai
accesibil. Poezia este construita pe antiteza rau-bine,
trecut-viitor, vechi-nou, etern-efemer, toate avind drept scop sa
reliefeze complicatiile vietii.
<
Un alt
aspect al coordonarii dintre o regenta si o subordonata
este legat de enunturi concesive de
tipul: Desi esti diavol, dar
ti-e tigva goala.
Tipurile relatiei de coordonare
sunt determinate atat de continutul semantic al unitatilor puse
in relatie, cat si de conectorii prin care se realizeaza:
copulativa, disjunctiva, adversativa si concluziva (conclusiva
cf. Dumitru Irimia). Mioara
Avram adauga coordonarea alternativa, altii, coordonarea
cauzala sau explicativa.
Coordonarea copulativa exista
intre doua sau mai multe unitati sintactice homofunctionale
sau heterofunctionale.
Din
punct de vedere formal, coordonarea copulativa se realizeaza prin
juxtapunere si prin jonctiune. Jonctiunea este
folosita cu ajutorul relatorilor, care pot fi conjunctii simple, locutiuni
conjunctionale si conjunctii corelative, iar juxtapunerea este
folosita deseori din necesitati stilistice.
