COIBA MARE
Localizare
si cai de acces. Coiba Mare
constituie elementul central al sistemului carstic generat de cursul superior
al vaii Garda Seaca si, in acelasi timp, al intregii zone
carstice de la Vartop. Pestera se deschide la 1 000 m altitudine in malul
drept al Gardisoarei (denumire sub care este cunoscuta Garda
Seaca la obarsia sa), cu putin mai sus de catunul Casa de
Piatra. Acest
catun este usor accesibil cu mijloace auto in sezonul de vara,
fiind legat de comuna Garda printr-un drum forestier in general bine
intretinut, de 12 km lungime. El isi rasfira casele intr-o
poiana larga, care se desfasoara in panta
domoala in dreapta drumului si care este flancata in latura sa
dinspre amonte de un perete prelung de stanca, aflat la originea
sugestivului nume dat acestei pitoresti asezari
motesti, in dreptul falezei calcaroase, valea - aici cu adevarat
seaca - se ingusteaza vizibil, luand aproape aspectul unor chei,
apoi, la mai putin de 200 m, malul ei drept se prabuseste
dintr-o data, formand un prag inalt pe care apa nu-1 mai poate
depasi, ci se pierde printr-o gigantica gura de
pestera : este intrarea in Coiba Mare. O a doua cale de acces spre Casa de Piatra o
constituie un drum de tara nemarcat, lung de 4 km, pe care il
intersecteaza in Poiana Calinesei traseul turistic
Padis-Scarisoara (marcaj banda albastra, distanta
9 km de la Cabana Padis si 11 km de te Cabana Scarisoara).
Trecand de saua dintre Pinul Calinesei si Garda Seaca,
drumul coboara intins in Valea Gardisoarei, in care razbate pe
sub peretele calcaros ce strajuieste catunul. La gospodariile
motesti se poate cere gazduire pentru innoptare, iar pe malurile
vaii se pot gasi locuri prielnice pentru campare.
Date istorice In pofida dimensiunilor sale, Coiba Mare ramane
necunoscuta in literatura speologica pana in al treilea deceniu
al secolului nostru, cand R Jeannel si A. Winkler viziteaza partea
vesti-bulara a pesterii. Prima explorare survine 30 de an mai tarziu,
in 1953, cand I. Viehmann, D. Coman si M. Bleahu ridica planul
cursului subteran de apa pe o lungime de 760 m. Apoi, m 1975--1976, o
echipa mixta de speologi amatori, apartinand mai multor cluburi
din Oradea, orasul Dr. Petru Groza si Bucuresti, descopera
nivelul superior al pesterii, sporind lungimea acesteia la 5 050 m. In
sfarsit in ianuarie 1978, Florin Paroiu invinge prin scufundare
autonoma obstacolul reprezentat de sifonul inchis care desparte Coiba Mare
de Coiba Mica realizand jonctiunea dintre cele doua
cavitati. Aceasta temerara actiune si alte cateva
explorari stabilesc in cele din urma lungimea totala a
retelei subterane la 5 680 m.
Descriere. Intrarea principala in Coiba Mare se
numara printre cele mai impozante deschideri de pesteri din
Muntii Apuseni, comparandu-se, cu cei 74 m latime si 47 m
inaltime ai sai, doar cu maiestuosul portal al
Cetatilor Ponorului. In racoarea si umezeala
persistenta care domnesc in fundul intunecat al vaii, gigantica
gura care perforeaza pieptul calcan al muntelui trezeste o
senzatie contradictorie, de neliniste dar si de curiozitate
fata de necunoscutul tainuit in adancuri. Un parau firav, cu
totul neinsemnat fata de colosala deschidere, apare timid de sub
malul stang al Gardisoarei, din Izbucul de la Coibita, si
se strecoara curajos pe sub arcadele imense, indemnandu-ne sa-i
urmam cursul. El traverseaza la inceput o sala nu mai putin
vasta - Sala Mare -, care se ingusteaza insa tot mai mult, ca o
uriasa palnie. Pe laturi, la diferite inaltimi se
zaresc deschideri de galerii care conduc intr-un sistem superior, fosil,
foarte vast dar extrem de labirintic. Din aceasta cauza, dar si
datorita numeroaselor dificultati tehnice, vizitarea lui nu este
recomandata turistilor. In fundul ingustat al salii, paraul se
strecoara pe sub doua bolti joase consecutive care obliga
la un taras de cativa metri, apoi razbeste intr-o a doua
sala de mari dimensiuni, denumita Sala Confluentei. Aici el se
uneste cu un alt curs de apa, mult mai viguros, care reprezinta
de fapt drenajul principal al intregii retele carstice si, in acelasi
timp, scurgerea subterana a apelor. Toate dimensiunile referitoare la
elementele sistemului carstic Coiba-Tauz sunt conforme datelor lui L.
Valenas (1978), Vaii Gardisoara. Aceste ape dispar din
albia lor de la suprafata prin gura greu accesibila si cu aspect
neprimitor al pesterii Coiba Mica, aflata cu 350 m in amonte.
Drumul lor pe sub pamant traverseaza un sifon lung de 60 m si
adanc de 10 m, care separa net Coiba Mica si Coiba Mare si
care a fost invins prin scufundarea autonoma din 1978, cand s-a realizat
astfel jonctiunea dintre cele doua cavitati. Apoi, dincolo
de Sala Confluentei, apele urmaresc o galerie larga, prin care
inaintarea devine insa mai anevoioasa. O cascada cam de 3 m
inaltime si doua lacuri adinci, ce nu pot fi depasite
decat cu ajutorul unei barci de cauciuc, pun intr-o oarecare
masura la incercare indemanarea si priceperea speologilor. Dar,
dupa 386 m, un al treilea lac, de data aceasta sifonant, apare ca un
obstacol care face neputincios orice mijloc de explorare. Pe oglinda
neagra a apei viiturile au adunat de-a lungul timpurilor
nenumarati busteni. Ingramaditi intr-o
impletitura haotica de crengi si cioturi careia nici barca,
nici scafandrul autonom nu-i mai pot face fata. I se spune Lacul
Mortii si formeaza un hotar de netrecut in cunoasterea
pesterii. Doar apa se strecoara mai departe pe cai inecate
si misterioase, strabatand inca cel putin 2.5 km de
galerii necunoscute inainte de a apare din nou la suprafata din malul
drept al Gardei Seci, prin Izbucul de la Tauz, in locul numit La Moara
Filii".
Astfel
constituit, sistemul Coiba-Tauz reprezinta unul din importantele
drenaje subterane ale Muntilor Apuseni, prilejuind carstologilor
cercetari de real interes pentru descifrarea istoriei trecute a acestui
pitoresc colt de tara.
Conditii de vizitare. Este recomandabil ca turistii sa se limiteze
in vizitarea pesterii la portiunea situata amonte de cascada de
pe cursul principal, pentru parcurgerea careia sunt suficiente cizme de
cauciuc lungi si, bineinteles, mijloace de iluminat. Dincolo de aceasta
cascada, inaintarea devine periculoasa si necesita oricum o
barca de cauciuc. Este necesar, de asemenea, sa se evite programarea
vizitei in perioade ploioase, cand debitele crescute pot face imposibila
revenirea pe sub cele doua bolti joase de la capatul Salii
Mari. O escalada riscanta intreprinsa de speologii sportivi din
Oradea a permis totusi atingerea unei scurte galerii fosile, care
depaseste la un nivel superior Lacul Mortii dar care se
deschide din pacate deasupra unui al doilea lac, de asemenea sifonant.
Bibliografie.
R. Jeannel si E. Racovita (1929), M. Bleahu si S. Bordea (1967,
1974), M. Bleahu si col. (1976), L. Valenas si col. (1977),
L. Valenas (1977).
