Prelevarile fiscale

Prelevarile fiscale

Prelevarile fiscale reprezinta totalitatea resurselor financiare procurate de catre stat pe seama sectorului privat, prin efectuarea de transferuri financiare obligatorii de forma impozitelor, taxelor si contributiilor

In opinia unui autor consacrat in domeniul fiscalitatii, se pot propune trei abordari pentru definirea conceptuala a prelevarilor fiscale: tehnico-operationala, monetara si financiara Astfel:

u     prin prisma tehnico-operationala, prelevarile fiscale reprezinta ansamblul operatiunilor stabilite de stat, in baza puterii sale de decizie si constrangere, prin care se asigura resursele necesare finantarii costurilor actiunilor sale, prin preluarea unei parti a diferitelor forme de manifestare a veniturilor subiectilor care activeaza in economie;

u     abordarea monetara priveste prelevarile fiscale ca ansamblul incasarilor realizate prin intermediul impozitelor si taxelor fiscale;

u     din optica financiara, prelevarile fiscale constituie obligatii stabilite in baza autoritatii de care dispune statul, fara destinatie speciala (nu exista o contraprestatie directa intre pretul serviciilor

oferite de stat si cuantumul obligatiei, dar in conditiile existentei unei contraprestatii indirecte sub forma de servicii publice oferite gratuit), obligatii care au un caracter pecuniar si definitiv, sub forma de impozite si taxe fiscale, destinate finantarii globale a unei parti a cheltuielilor publice in diferite proportii.

1. Definirea si continutul prelevarilor fiscale

Ca rezultat al sintetizarii multitudinii de conceptii si abordari ale impozitelor in teoria si practica fiscala, impozitului i-a fost data urmatoarea definitie : "o forma de prelevare obligatorie (silita) la dispozitia statului, fara contraprestatie directa si cu titlu nerestituibil, a unei parti din veniturile sau averile persoanelor fizice si juridice, in vederea formarii resurselor banesti destinate acoperirii unor necesitati publice".

O analiza sumara a definitiei prezentate ne permite sa decelam cu usurinta trasaturile caracteristice ale impozitelor:

impozitul este, in principiu, o contributie baneasca (pecuniara),

necesitatea perceperii lui in aceasta forma fiind determinata de faptul ca si cheltuielile publice (acoperite pe seama veniturilor realizate, in principal, prin incasarea impozitelor) se efectueaza in bani;

impozitul reprezinta o contributie obligatorie, astfel ca toate

persoanele fizice si juridice care beneficiaza de actiunile finantate din fondurile generale ale societatii trebuie sa participe, in raport cu veniturile realizate sau cu averea detinuta, la formarea acestor fonduri;

impozitul este o prelevare cu titlu nerambursabil, in sensul ca

sumele achitate de catre contribuabili nu au un echivalent direct si imediat in folosul platitorilor de impozite, ele contribuind la formarea fondurilor generale ale societatii, fonduri utilizate pentru acoperirea unor cheltuieli ce urmeaza a se efectua in beneficiul tuturor membrilor societatii.

impozitul este datorat in baza dispozitiilor legale, fiind emanatia

puterii publice, in sensul ca orice impozit este stabilit si perceput numai in temeiul legii.

in fine, impozitul se datoreaza numai pentru veniturile realizate si

bunurile detinute, respectiv pentru marfurile pe care le produc sau distribuie ori pentru serviciile si lucrarile pe care le presteaza sau executa, ceea ce inseamna ca subiectele impozabile (contribuabilii) datoreaza impozitul numai in cazul cand realizeaza veniturile prevazute de lege ca impozabile, precum si atunci cand dobandesc, detin ori produc bunuri, presteaza servicii ori executa lucrari care, conform prevederilor legale, sunt impozabile.

In categoria prelevarilor fiscale, alaturi de impozite, se includ si taxele, definite ca plati efectuate de persoane fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora de catre institutii publice.

Taxele sunt sume de bani datorate si achitate de catre persoane fizice sau juridice pentru anumite acte indeplinite sau servicii prestate, la cererea si in folosul lor, de catre anumite organe de stat, institutii publice sau alte persoane asimilate acestora.

Taxele se aseamana cu impozitele datorita faptului ca ambele se constituie in categorii de venituri care se colecteaza la buget in tot cursul anului fiscal. Avand insa temeiuri legale si scopuri diferite, taxele se si deosebesc de impozite, prezentand urmatoarele trasaturi caracteristice

au caracter aleatoriu, acestea fiind datorate si platite numai de

catre persoanele care solicita indeplinirea unor acte, respectiv prestarea unor servicii de catre institutiile statului;

certitudinea subiectilor platitori este conditionata de solicitarea

indeplinirii unui act, prestarii unui serviciu ori efectuarii unei lucrari din partea unui organ al statului;

reprezinta o plata echivalenta pentru actele, serviciile prestate sau

lucrarile efectuate de organe de stat sau institutii publice care primesc, intocmesc sau elibereaza diferite acte, presteaza servicii sau rezolva alte interese legitime ale diferitelor persoane fizice sau juridice;

sunt stabilite in sarcina contribuabililor cu scopul de a se asigura

astfel acoperirea in parte a cheltuielilor efectuate de catre organele de stat sau de catre institutiile publice cu indeplinirea actelor, respectiv prestarea serviciilor solicitate de diferite persoane fizice sau juridice;

sunt anticipative, datorandu-se si trebuind sa fie achitate in

momentul solicitarii actului, serviciului sau lucrarii ce urmeaza a fi indeplinit/efectuat(a) de catre organul de stat sau institutia publica competenta;

unicitatea, in sensul ca pentru unul si acelasi act sau serviciu

indeplinit sau prestat unei persoane, aceasta datoreaza taxa o singura data.

Categoria prelevarilor fiscale se complineste si cu ansamblul de prelevari cu caracter special, cunoscute sub denumirea de contributii.

Spre deosebire de impozite, acestea sunt prelevate in contrapartida unei prestatii tangibile cu caracter specific (economic, social, edilitar-gospodaresc, public) pe care statul o acorda persoanelor fizice sau juridice in mod obligatoriu. Contributiile se aseamana cu taxele prin faptul ca apar in legatura cu o prestatie, dar difera de acestea prin lipsa caracterului facultativ, caci serviciul nu este solicitat ci este stabilit de stat. Cum intre costul prestatiei si cuantumul contributiei nu exista echivalenta, in conditiile existentei obligativitatii platii, se aseamana cu impozitele.

Pentru a le distinge de alte tipuri de contributii, acestea pot fi considerate contributii participative, caci platitorii participa pecuniar la finantarea unui serviciu de pe urma caruia se considera ca ar avea un avantaj.

2. Elementele tehnice ale prelevarilor fiscale

In individualizarea fiecarui tip de prelevare fiscala in parte, prezinta importanta deosebita o serie de notiuni cu continut propriu, care poarta denumirea generica de elemente tehnice necesare in cunoasterea si respectarea fiscalitatii, atat de catre organele fiscale cat si de catre contribuabili. Acestea prezinta insusiri comune tuturor impozitelor, taxelor si contributiilor, in mod uzual fiind cunoscute urmatoarele elemente:

subiectul prelevarii fiscale/ contribuabilul;

suportatorul prelevarii fiscale;

obiectul impozabil;

sursa prelevarii fiscale;

unitatea de impunere;

cota de impunere;

asieta fiscala;

termenul de plata.

Referat: Tintirea inflatiei Document online: Analiza activitatii economico-financiare

1. Subiectul prelevarii fiscale - reprezinta persoana fizica sau juridica obligata la plata impozitului, taxei sau contributiei stabilite prin lege in sarcina sa.

2. Suportatorul prelevarii fiscale - reprezinta persoana fizica sau juridica din ale carei venituri se suporta in mod efectiv prelevarea fiscala.

Cadrul legislativ care reglementeaza problematica impozitelor, taxelor si contributiilor trebuie sa prevada in mod clar persoana fizica sau juridica obligata prin lege la plata sau la calculul si varsarea prelevarilor fiscale. O persoana se poate afla fie in calitate de platitor, fie in cea de suportator al prelevarii fiscale, sau poate cumula ambele calitati. Din aceste considerente, se impune o delimitare intre cele doua categorii de contribuabili: cei care sunt obligati la varsarea prelevarilor fiscale si cei care suporta in mod efectiv obligatiile fiscale.

Asupra deplasarii unei prelevari fiscale la plata catre alta persoana fizica sau juridica, influnteaza modul de asezare, trasaturile relatiilor economice si, nu in ultimul rand, gradul de personalizare a prelevarii fiscale.De exemplu, in cazul impunerii veniturilor de natura salariala, subiect si, totodata, suportator este persoana care realizeaza veniturile iar platitor este entitatea prin intermediul careia s-au realizat acele venituri.

3. Obiectul impozitului sau materia impozabila - reprezinta bunul (cazul impozitelor pe avere: cladiri, terenuri, mijloace de transport), venitul (salarii, activitati independente, dobanzi, cedarea folosintei bunurilor, dividende, etc.), profitul, sau serviciul prestat (cazul impozitelor indirecte: taxa pe valoarea adaugata, accize, taxe vamale).

4. Sursa impozitului - indica din ce anume se plateste impozitul (din venit sau din avere).

Ca sursa a impozitelor, veniturile pot imbraca forma salariilor, a dividendelor, a rentei sau a profitului, in cazul persoanelor juridice. Averea, ca sursa a impozitului, se prezinta sub forma clasica de capital sau sub forma unor bunuri mobile sau imobile. La impozitele pe venit, in toate cazurile, obiectul impozitului coincide cu sursa acestuia. In schimb, in cazul impozitelor pe avere, obiectul este diferit de sursa, caci, daca ar fi altfel, platind impozitul din obiect, s-ar reduce materia impozabila. De aceea, impozitele pe avere sunt platite, in cele mai multe cazuri, din veniturile realizate de subiectii impozitului in urma fructificarii averii respective, astfel: din dividende, in cazul detinerii de actiuni; din chirii, in cazul inchirierii bunurilor; din plusvaloarea obtinuta din speculatiile bursiere, in cazul valorificarii titlurilor de valori mobiliare

5. Unitatea de impunere - este unitatea in care se exprima marimea obiectului impozabil. Ca unitati de impunere intalnim:

unitatea monetara - in cazul impozitului pe venit;

metrul patrat - in cazul impozitului pe cladiri;

capacitatea cilindrica a motorului - in cazul mijloacelor de transport cu tractiune mecanica;

hectarul -in cazul impozitului pe venitul agricol.

6. Cota de impunere - reprezinta marimea impozitului, taxei sau contributiei, stabilita pentru fiecare unitate de impunere. Aceasta poate sa fie o suma fixa sau o cota procentuala (proportionala, progresiva sau regresiva), stabilita in raport cu materia impozabila sau/si cu capacitatea contributiva a subiectului impozitului.

7. Asieta fiscala sau modul de asezare a prelevarii fiscale - reprezinta ansamblul masurilor privind identificarea subiectilor si a materiei impozabile sau taxabile. Aceasta constata existenta unei creante fiscale a statului si creeaza obligatia de plata a prelevarilor fiscale in sarcina contribuabililor.

8. Termenul de plata - este data la care/pana la care impozitul, taxa sau contributia trebuie achitata la buget. Din motive ce tin de usurarea modului de administrare a prelevarilor fiscale, in mod uzual termenul de plata este reprezentat de un interval de timp, in interiorul caruia trebuie realizata plata, si doar rareori acesta este o data fixa.

In afara celor opt elemente tehnice prezentate, actul de instituire a prelevarilor fiscale, trebuie sa mai cuprinda:

autoritatea si beneficiarul prelevarii fiscale Autoritatea este reprezentata de puterea publica indreptatita sa instituie impozitul, taxa sau contributia, respectiv de organele care aseaza si percep in mod efectiv prelevarea fiscala. Beneficiar poate fi bugetul constituit la nivelul centralizat al statului, respectiv bugetele locale.

posibilitatea prelevarii fiscale, ce releva capacitatea economica a contribuabililor de a plati impozitul, taxa sau contributia, precum si baza de calcul luata in considerare pentru stabilirea marimii prelevarii fiscale;

facilitatile fiscale, concretizate in anumite inlesniri la plata, de natura scutirilor, reducerilor, amanarilor sau reesalonarilor;

sanctiunile aplicabile, acestea vizand intarirea responsabilitatii contribuabililor in ceea ce priveste stabilirea corecta a obligatiilor fiscale si plata acestora in favoarea beneficiarilor la termenele prevazute;

caile de contestatie (caile de atac) se refera la posibilitatea pe care o au contribuabilii de a se adresa cu plangeri sau contestatii organelor Ministerului Economiei si Finantelor iar, in ultima instanta, de a se adresa organelor judecatoresti.

3. Clasificarea prelevarilor fiscale

Diversitatea formelor sub care se prezinta prelevarile fiscale face posibila gruparea acestora pe mai multe categorii, fiecare dintre acestea permitand o structurare in baza unor multiple criterii de clasificare.

In materia impozitelor, in literatura de specialitate autohtona, s-a conturat, in principal, urmatoarea clasificare:

a. In functie de forma in care se percep, se disting:

impozite in natura, cele care se prezentau sub forma prestatiilor sau a darilor in natura si care nu se mai practica in economiile contemporane;

impozite in bani (pecuniare), devenite cvasigenerale odata cu extinderea relatiilor marfa-bani, acestea reprezentand in prezent unica forma sau modalitate de percepere a impozitelor.

b. Criteriul trasaturilor de fond, de forma si al modul de percepere, distinge doua categorii principale de impozite:

impozite directe, acele prelevari cu caracter fiscal care se stabilesc si se percep in mod nemijlocit de la contribuabilii care realizeaza venituri sau detin bunuri impozabile, fiind suportate de catre acestia (de exemplu, impozitul pe profit, impozitul pe veniturile de natura salariala, din activitati independente, din cedarea folosintei bunurilor, din dobanzi, impozitul pe cladiri, impozitul pe teren s.a.);

impozite indirecte, cele care se stabilesc asupra vanzarilor de bunuri, prestarilor de servicii sau executarilor de lucrari si care, fiind incluse in preturi sau tarife, sunt datorate si achitate de catre comercianti sau prestatori, dar sunt suportate de consumatorii finali ai bunurilor ori serviciilor(cazul taxei pe valoarea adaugata, accizelor si taxelor vamale, impozitului pe spectacole sau a taxei hoteliere).

La randul lor, atat impozitele directe, cat si cele indirecte pot fi grupate distinct pe subcategorii, dupa cum urmeaza:

impozitele directe sunt:

impozite reale sau obiective: cele care, fiind stabilite asupra

unor obiecte materiale(terenuri, produse etc.), nu tin seama de situatia personala a contribuabilului;

impozite personale sau subiective, acelea care au primordial in

vedere persoana contribuabilului(de exemplu, impozitul pe salarii).

impozitele indirecte, ce pot imbraca si ele diferite forme:

taxe generale de consumatie, percepute asupra cvasitotalitatii

produselor si/sau serviciilor, fie prin cuprinderea, fie prin adaugarea lor in/la pretul de vanzare (de exemplu, taxa pe valoarea adaugata);

taxe speciale de consumatie, cele care se instituie numai

asupra unor categorii de bunuri sau servicii, cum sunt: monopolurile fiscale(stabilite discretionar de catre stat asupra produselor realizate in regim de exclusivitate), accizele (care privesc doar anumite categorii de bunuri si/sau servicii, limitativ stabilite prin lege), taxele vamale, taxele de timbru.

c. Luarea in considerare a criteriului obiectului sau materiei impozabile, impozitele pot fi:

l      impozite pe avere (impozitul pe cladiri, pe terenuri, pe mijloacele de transport etc.);

l      impozite pe venit (de pilda: impozitul pe profit, impozitul pe veniturile persoanelor fizice etc.);

l      impozite pe cheltuieli sau pe consum (de exemplu, taxa pe valoarea adaugata, accizele, taxele vamale).

d. Tinand seama de scopul urmarit, impozitele se impart in:

impozite financiare, a caror stabilire vizeaza in exclusivitate obtinerea unor venituri publice;

impozite de ordine, prin care se urmareste, pe langa realizarea veniturilor bugetare, si restrangerea sau limitarea unor activitati, respectiv stimularea altora, in functie de interesele statului.

e. In functie de nivelul la care se mobilizeaza, coexista:

impozite centrale (fac referire la impozitele federale si ale statelor membre ale federatiei- in cazul statelor de tip federal, respectiv la impozitele care se concentreaza la bugetul general al statului- in cazul statelor de tip unitar);

impozite locale, care se fac venit la bugetele locale.

Categorie distincta de prelevari fiscale, taxele pot fi grupate pe mai multe categorii, avand in vedere urmatoarele criterii:

a. Avandu-se in vedere caracterul lor, taxele pot fi:

taxe judiciare (cele care se platesc cu ocazia introducerii unor cereri sau actiuni in justitie);

taxe extrajudiciare (cele care se achita pentru obtinerea unor acte sau alte inscrisuri de la alte organisme statale ori institutii din afara sistemului jurisdictional).

b. In functie de scopul pentru care se platesc, se disting:

taxe pentru eliberarea unor acte;

taxe pentru aprobarea desfasurarii unor activitati;

taxe pentru admiterea intrarii pe teritoriul unui stat;

taxe pentru utilizarea unor drumuri;

taxe pentru constituirea unor fonduri destinate acoperirii costului activitatilor consacrate protectiei mediului etc.

c. In functie de finalitatea urmarita de legiuitor, taxele se impart in:

taxe fiscale (acelea care se colecteaza la dispozitia componentelor sistemului bugetar, majoritatea virandu-se la bugetele locale);

taxe parafiscale (cele care se constituie ca venituri proprii, extrabugetare, ale beneficiarilor anume desemnati ai acestor sume).

Contributiile, in functie de obiectivul urmarit de legiuitor prin introducerea acestora, se structureaza pe doua mari categorii :

a. contributii speciale sau nonasigurative, ce vizeaza prelevarile de putere de cumparare pe care statul le efectueaza de la subiectii ce beneficiaza in particular si in mod nemijlocit de o utilitate publica, generata de furnizarea unui serviciu cu arie de cuprindere generala (colectiva);

b. contributii generale sau sociale, reprezentate de transferurile de putere de cumparare la dispozitia statului cu caracter asigurativ si mutual (prevenire, asistenta si asigurare), datorate conform dispozitiilor legale de catre persoanle fizice si juridice in vederea acoperirii unor cheltuieli publice de natura sociala (pensii, ajutoare, indemnizatii, servicii sanitare, etc.).

4. Tehnici de stabilire a prelevarilor fiscale

Ansamblul procedeelor si metodelor de care dispun institutiile fiscale pentru a realiza preluarea unei parti a venitului creat in economia reala, in scopul finantarii necesitatilor publice, da continut tehnicilor de stabilire a prelevarilor fiscale.

Fluxurile monetare reprezentate de prelevarile fiscale individuale si globale apar ca rezultat al relatiilor dintre elementele de natura economica si elemente de natura tehnica.

Elementele economice sunt reprezentate de materia impozabila care intra in alcatuirea bazelor de impozitare. Caracteristica de baza a materiei impozabile este marea sa diversitate, aceasta fiind data de multitudinea formelor sub care averea sau venitul exista in economie. In cazul unor impozite materia impozabila se poate confunda cu baza de impozitare, in timp ce, in cazul altora, baza de impozitare este rezultanta insumarii unor elemente, ori, dimpotriva, a aplicarii unor procedee de diminuare a materiei impozabile.

Elementele tehnice sunt date de metodele de evaluare a materiei impozabile, de existenta sau inexistenta deducerilor unor elemente economice in vederea determinarii bazelor impozabile, de caracteristicile cotelor si de metodele de aplicare a acestora.

Tehnicile de stabilire a prelevarilor fiscale trebuie adecvate materiei impozabile asupra careia se calculeaza impozitul. In acest context, se pune problema identificarii si evaluarii materiei impozabile in cazul impozitelor directe si a celor indirecte, intrucat metodele si procedurile utilizate pentru stabilirea obiectului impozabil si pentru determinarea cuantumului monetar al prelevarilor fiscale difera in cazul celor doua categorii.

In procesul de evaluare a materiei impozabile in cazul impozitelor directe, se manifesta, pe de o parte, necesitatea optiunii intre principiul realitatii si principiul personalizarii impozitului iar, pe de alta parte, folosirea unor elemente comune ambelor principii. Daca avem in vedere principiul realitatii, trebuie precizat faptul ca acesta nu tine seama de interesele individuale, familiale, sociale si de situatiile personale ale fiecarui contribuabil in parte. Principiul personalizarii tine seama de natura si importanta bunurilor economice, de veniturile realizate, de obligatia de intretinere a membrilor familiei, de cheltuielile personale etc.

In cazul impozitelor directe pe venit, in privinta materiei impozabile, se impune tratarea distincta a urmatoarelor categorii de venituri: din munca, ale agentilor economici si cele din capital(mobiliar sau imobiliar).

Pentru determinarea materiei impozabile in cazul impozitelor indirecte, teoria si practica fiscala consemneaza doua tehnici de impunere:

impunerea specifica, ce ia in calcul materia impozabila in expresie fizica, naturala, materiala;

impunerea ad valorem, ce are la baza valoarea materiei impozabile.

Pe masura ce impozitele percepute de la contribuabili au evoluat, s-au perfectionat si metodele de evaluare a materiei impozabile. Evolutia lor in timp a avut in vedere concordanta acestora cu principiile ce stau la baza determinarii materiei impozabile si cu tehnicile de impunere. Datorita caracterului extrem de diversificat al materiei impozabile, sunt uzitate mai multe metode de evaluare a acesteia, distingandu-se intre:

evaluarea directa, realizata pe baza declaratiilor contribuabililor sau ale unor terte persoane;

evaluarea indirecta, care include:

evaluarea pe baza semnelor exterioare;

evaluarea forfetara;

evaluarea corectiva.

Fiecare dintre metodele de evaluare enuntate prezinta caracteristici specifice.

a. Evaluarea pe baza declaratiilor fiscale ale contribuabililor se axeaza pe onestitatea acestora si a declaratiilor facute dar si pe dreptul de control al organelor fiscale, permitand corectarea erorilor comise, cu sau fara intentie. Cu toate acestea, metoda are dezavantajul ca ofera contribuabililor posibilitatea de a sustrage de la impunere o parte din materia impozabila, prin diverse tehnici (documente false, plati fictive, inregistrari in conturi a unor documente fara baza legala etc).

b. Evaluarea pe baza declaratiilor fiscale ale unor terte persoane, care cunosc cu exactitate situatia contribuabililor platitori, vine in complinirea metodei anterioare. Tertele persoane pot fi:

institutiile publice, pentru salariile platite angajatilor sau pentru onorariile si comisioanele platite unor persoane;

locatarii, pentru chiriile platite locatorului;

debitorii, pentru sumele platite creditorilor;

organismele medicale, pentru onorariile platite medicilor;

brokerii, pentru sumele tranzactionate la bursa etc. Si in cazul aplicarii acestei metode de evaluare a materiei impozabile exista riscul nedeclararii unor venituri, mai ales cele din economia paralela sau cand unele bunuri impozabile nu sunt contabilizate.

c. Evaluarea forfetara

Forfeta reprezinta o suma globala si invariabila, stabilita anticipat cu titlu de impozit. Aceasta metoda este aplicabila acolo unde exista mai multi contribuabili pentru care se impune obligativitatea tinerii unei evidente sumare a veniturilor. Metoda prezinta dezavantajul ca, indiferent de tehnicile si procedeele utilizate, se ajunge la o subevaluare a materiei impozabile. Pentru contribuabili metoda este comoda, simplifica sau chiar elimina conducerea unor evidente contabile, generatoare de cheltuieli. Totodata, scad si costurile administratiei fiscale, aceasta fiind exonerata de efectuarea controalelor.

d. Evaluarea pe baza semnelor exterioare (prin prezumtie)

Aceasta metoda este simpla insa tehnica de evaluare utilizata este una rudimentara, valoarea impozitului este aproximativa si conduce la imposibilitatea stabilirii unei corelatii intre materia impozabila si capacitatea contributiva a platitorului. Metoda foloseste o serie de indicii insuficient de relevante pentru determinarea valorii reale a materiei impozabile. Drept consecinta, prelevarea fiscala nu reflecta situatia reala a valorii materiei impozabile si nici capacitatea reala a contribuabililor.

e. Evaluarea corectiva.

Evaluarea corectiva cuprinde un ansamblu de proceduri prin care se stabilesc in anumite situatii valoarea impozabila si cuantumul prelevarilor fiscale.

Procedura de evaluare este declansata de organele administratiei fiscale, in baza dreptului legal de a controla, de a corecta cuantumul obligatiei fiscale si pentru a sanctiona situatiile de sustragere de la plata obligatiilor fiscale.

In functie de relatiile care apar intre organele administratiei fiscale si contribuabil, dar si in functie de cauzele care determina evaluarea corectiva, pot fi evidentiate:

proceduri de corectare a evaluarilor realizate anterior;

proceduri de evaluare corectiva din oficiu.

Procedura de corectare a evaluarilor realizate anterior se declanseaza in momentul in care contribuabilul sau organele administratiei fiscale constata erori care influenteaza marimea fluxului monetar al prelevarilor fiscale. In legatura cu evaluarea facuta, contribuabilii au dreptul fie sa accepte, expres sau tacit, rezultatul procedurii, fie sa conteste rezultatele la care a ajuns organul de control.

Procedura de evaluare corectiva din oficiu se declanseaza atunci cand contribuabilii nu isi indeplinesc obligatia tinerii evidentei contabile, intocmirii corecte si la timp a declaratiilor fiscale sau atunci cand exista o discrepanta vadita intre veniturile declarate de contribuabil si informatiile detinute de organele fiscale cu privire la acestea. In astfel de situatii, evaluarea corectiva din oficiu se realizeaza pe baza elementelor cunoscute de organele fiscale (cum sunt informatiile din conturile bancare, informatiile obtinute de la terte persoane, informatii privind valoarea imobilelor detinute etc.). In asemenea cazuri, contribuabililor verificati le ramane fie dreptul de a accepta rezultatele controlului, fie de a contesta rezultatele evaluarii corective facute, daca sunt nemultumiti de aceasta.