Exploatarea si dezvoltarea pajistilor impadurite

1.Definirea si clasificarea pajistilor semi-impadurite

Dupa cercetatorul francez de Montard (1999), exista doua categorii mari de pajisti impadurite de unde deriva si structura de organizare si exploatare a acestora.

Prima se refera la semi-impadurirea artificiala a pajistilor din zonele de munte datorita reducerii numarului de animale, asociat cu reducerea numarului de fermieri (tanara generatie nu mai imbratiseaza meseria parintilor si bunicilor si migreaza spre oras). In aceasta situatie asistam la o depreciere calitativa si cantitativa a suprafetelor de pajisti. Aceasta semi-impadurire mentine habitatul chiar in conditiile pasunatului bianual extensiv, dar produce si lemn pentru detinatori de astfel de terenuri.

A doua categorie se refera la imensele suprafete de pajisti semi-impadurite existente in mod natural, desi uneori calea lor de aparitie a avut influente antropogene (defrisari, incendieri, etc), este corelata cu cresterea numarului de animale in conditiile ramaneri constante a suprafetelor praticole din trecut.

Ce este o pajiste semi-impadurita ?

Pasunea silvica sau agrosilvicultura este un sistem care inglobeaza cultura plantelor sau cresterea animalelor dupa caz cu prezenta arborilor si arbustilor. Rezultatul este o interactiune biologica care aduce multiple beneficii, surse multiple de venit, amelioreaza habitatul cat si fauna salbatica (Keith, 1997).

Pajistea impadurita este, dupa Quelch (2001), un tip de padure foarte deschisa, cu mai multe ierburi decat copaci, o incrucisare intre padure si pajiste. Asa cum pajistea este o parte componenta a ecosistemului de pajiste impadurita, la fel si pasunatul cu animalele este integrat in acest habitat (Read, 2000). Acelasi autor afirma ca in pajistea impadurita se pot intalni arbori de toate varstele, ajungand la definirea acesteia ca fiind o pajiste in spatiu deschis in care se gasesc arbori.

Dupa Holl (2002), pajistea impadurita se defineste prin prezenta unor arbori vechi, maturi, intr-un habitat caracterizat prin prezenta pasunatului cu animalele. In trecut, cele doua sisteme au fost integrate, si au evoluat in paralel, pastrand elemente caracteristice. Arborii din acest sistem au adoptat caracteristici ale unui mediu deschis, si au devenit gazde pentru licheni, fungi, insecte, etc., (Bunce, 2001).

Dupa Holl (2002), pajistile impadurite se clasifica astfel:

- pajisti impadurite sau abandonate, sunt inca pasunate avand un caracter deschis, acoperirea lemnoasa fiind cuprinsa intre 80-100%.

- terenuri plantate sau livezi, acest tip de pajiste este asociat cu terenuri joase, care au fost exploatate intensiv, ca urmare a abandonului s-au creat natural nise ce au permis dezvoltarea si aparitia speciilor forestiere.

- pasuni impadurite, unde elementul de pajiste a fost imbunatatit

- pasuni impadurite cu o flora seminaturala, se gasesc pe terenuri inalte in mozaic cu alte habitate seminaturale

- pasuni neutilizate si cu arbori unde regimul de pasunat lipseste, vegetatia ierboasa se dezvolta permitand impadurirea

- pajisti impadurite aparute pe terenuri arabile, acestea au facut trecerea de la terenul arabil (uneori chiar urban) spre habitatul de padure

O alta clasificare este data de catre Grant, (1995), impartind pajistile semi-impadurite in trei categorii in functie de locul unde se intalnesc:

-pajisti semi-impadurite de pe terenuri joase, de ses; -pajisti semi-impadurite la poalele dealurilor si pe vai; -pajisti semi-impadurite inalte de origine naturala

O caracteristica a ultimelor doua tipuri de pajisti semi-impadurite este faptul ca acestea supravietuiesc cel mai bine in regiunile cu standarde rurale. Acestea se gasesc in locurile unde omul intervine foarte putin, aproape nesemnificativ (Grant, 1995). Nici o astfel de pajiste nu prezinta caracteristicile unei paduri chiar daca supravietuiesc in ea arbori seculari.

In 1992, a fost definit termenul de teren impadurit (woodland), care a fost asimilat ca un teren dominat de vegetatie lemnoasa si arbustifera mai inalta de 5 m (spre maturitate), dar care totusi ofera o deschidere a terenului spre cer. Terenul impadurit contine o vegetatie de diferite ranguri dar prin care razele solare ajung la sol, si prin aceasta diversitatea florei si faunei este mai mare.

In urma cu 5000 de ani, cand primii fermieri din neolitic au inceput sa exploateze acest ecosistem vast cu tehnologia primitiva, suprafetele de padure au fost drastic afectate. Aceste modificari reflecta astazi exploatarea anterioara, de fapt influenta antropica. In zilele noastre nu prea mai exista paduri seculare naturale acestea fiind reduse la fragmente mici si structura lor floristica si faunistica este in mare parte modificata. Astfel padurile seculare naturale au existat in cea mai mare masura pana in anii 800 i.Chr (Scaife, 2000).

Suprafete mari de ecosisteme forestiere sunt convertite anual in pajisti (World Resources Institute, 1992), acestea sunt in cazuri rare utilizate mai mult de 10 ani, in multe cazuri fiind abandonate datorita degradarii solului, instalarii de ierburi nedorite (Buschbacher, 1985; Serrano, 1990). Daca aceste defrisari continua o parte din pajisti vor deveni paduri antropogene (Brown, 1990; Finegan, 1992).

Exista studii care demonstreaza ca reimpadurirea pajistilor abandonate este mult mai lenta comparativ cu regenerarea padurii distruse din cauze naturale (caderi de copaci, uragane, etc.), datorita inhibarii dezvoltarii arborilor in pajiste (Aide si colab., 1994). Factorii responsabili pentru aceasta sunt: slaba propagare a speciilor lemnoase, nivel inalt de distrugere a plantulelor, soluri degradate, competitia cu speciile ierboase (Nepstad, 1990; Aide, 1994).

Utilizarea retelei de habitat –pajiste impadurita

Scopul retelei de habitat este de a dezvolta conectivitatea formelor de habitat in scopul conservarii acestuia, utilizarii corecte si cresterii biodiversitatii. Pajistile impadurite pot face legatura intre comunitatile de arbori si cele vegetale, reprezentand o aglomerare de habitate seminaturale intr-un teritoriu dat (Jefferson, 1999), (fig.).

Managementul unei pajisti impadurite presupune in general urmatoarele: mentinerea acesteia in bune conditii, restaurarea, expansiunea in cazuri cand se doreste crearea de noi teritorii. In aceste cazuri se cere o viziune pe termen lung, in majoritatea cazurilor pajistilor impadurite scopul gestiunii este acela de a mentine pasunatul (RodwelL, 1999).

In pajistile impadurite gestiunea poate fii impartita in doua categorii: gestiunea resurselor lemnoase si gestiunea elementului de pajiste (Read, 1999). Managementul resursei arborilor include mentinerea acestora si promovarea regenerarii prin plantari. Dupa acelasi autor se aproximeaza ca 100 de arbori/hectar sunt suficienti pentru mentinerea teritoriului, iar pasunatul controlat poate crea oportunitatii pentru regenerare si mentine o balanta intre presiunea de pasunat si regenerarea arborilor. Managementul resursei pajistilor, pleaca de la considerentul ca pasunatul (reglementand sezonul de pasunat, si incarcatura cu animale) este principala unealta in cadrul gestiunii de conservare, mentinand vegetatia si biodiversitatea ei.

Fig.Mentinerea unei retele de habitat (dupa Rodwell, 1999)

Multe dintre pajisti sunt suprapasunate de catre animalele salbatice ori domestice, rezultand o saracire a solului si o lipsa a regenerarii speciilor forestiere, cresterea animalelor si activitatea forestiera fiind in declin in aceste zone (Holl, 2002).

Fermierii adopta silvopastoralismul din doua motive: primul este cresterea stabilitatii economice, iar cel de-al doilea este imbunatatirea gestiuni resurselor naturale (Godsey, 2000).

Pasunea impadurita sau pasunea silvica combina plantarea ori existenta arborilor cu alte scopuri: pasunat, producere de lemn de foc, producere de ciuperci, mentinerea diversitatii habitatului, etc. In acelasi timp arborii servesc ca adapost pentru animale impotriva vantului, soarelui, controleaza eroziunea solului, si amelioreaza fertilitatea acestuia (Knowles, 1999).

In general practica pasunii impadurite presupune existenta urmatoarelor elemente: cultivarea aleilor forestiere, silvopastoralismul, franarea vantului dominant, recoltarea unor produse accesorii ale padurii

Cultivarea aleilor forestiere, presupune cultivarea de cereale, plante furajere, legume intre randurile de arbori plantatii sau existenti. Aceste alei trebuie sa fie suficient de largi pentru ca plantele cultivate sa primeasca lumina suficienta cand arborii vor fi maturi. Culturi cum sunt: soia, porumbul se cultiva cand arborii sunt mici, iar plantele furajere cand acoperirea forestiera este mai mare. La maturitatea deplina a vegetatiei forestiere se practica pasunatul acestor alei (Knowles, 1999).

Silvopastoralismul, reprezinta combinatia dintre arbori si pajiste. Speciile forestiere sunt plantate in randuri, animalele pasunand intre acestea. Daca se face conversia unei paduri existente se defriseaza anumite randuri de arbori, creand alei. Scopul este de a produce lemn de calitate, protejat impotriva animalelor pana in anul trei de viata, cu gard electric sau cu tuburi pentru fiecare arbore (Auclair, 1999).

Cresterea animalelor in acest sistem elimina costul intretinerii si recoltarii arborilor, practicarea unui pasunat corect elimina de asemenea necesitatea aplicarii erbicidelor, stimuleaza circuitul elementelor nutritive, imputurile animaliere constituind un aport valoros pentru vegetatia forestiera (Fergus, 1995).

Practicarea pasunatului poate creste cantitatea de materie organica din sol imbunatatind caracteristicile acestuia. In toate cazurile trebuie controlata incarcatura cu animale, numarul de zile cat raman animalele pe o suprafata pentru a evita compactarea. In multe cazuri insa se face simtita competitia pentru apa intre vegetatia forestiera si cea ierboasa mai ales in cazurile cand survine seceta (fig.12.3.).

REFERAT: Gripa aviara - lucrare de specialitate (Diagnostic, tratament si combatere) REFERAT: Controlul functiei de reproductie la suine (REPRODUCTIA ASISTATA LA ANIMALE)

Fig.12.3.Practicarea pasunatului in silvopastoralism (Fergus, 1995)

Intr-un sistem de silvopastoralism in cadrul unei plantatii de alun, lipsa apei in timpul verii poate afecta umplerea fructelor, dar si formarea mugurilor fructiferi pentru anul urmator (Fergus, 1995).

Oprirea vantului, sau perdelele de protectie, consta din plantarea de arbori in randuri simple ori multiple, cu scopul de a reduce efectul vantului asupra culturilor si animalelor (Mortimer, 1996). Perdelele de protectie reduc impactul vantului pana la o distanta egala cu de 10 ori inaltimea arborilor. Acestea pot fi destinate pentru protectia animalelor, dovedindu-se ca vantul constituie un factor de stres pentru acestea, crescand in final productia de lapte. Alte avantaje ale perdelelor de protectie constau in dezvoltarea faunei salbatice, care se deplaseaza in siguranta de-a lungul acestora (Mortimer, 1996).

2.Competitia dintre speciile praticole si forestiere in pajistea semi-impadurita

Aide (1995), care a studiat succesiunea vegetatiei unei pajisti abandonate ajunge la urmatoarele concluzii: vegetatia ierboasa a crescut ca biomasa in primii ani dupa abandon, din cel de-al saptelea an vegetatia lemnoasa incepe sa produca o acoperire pronuntata, asociata cu o reducere a speciilor ierboase. In urmatorii 10-15 ani densitatea vegetatiei lemnoase a crescut rapid. Dupa alti autori s-a estimat ca rata de revenire a vegetatiei lemnoase este de 5 t/ha/an (Uhl, 1987, 1988; Parrota Reiners

S-a observat ca invazia speciilor lemnoase se produce in pajistile unde sunt prezente populatii dense de arbusti, multi dintre acestia cu spini. Aceasta vegetatie densa ingreuneaza accesul la drumuri, vizibilitatea, podetele, la gardurile care delimiteaza habitatul. Zona devine astfel neatractiva pentru mamifere, si rozatoare. Pentru aceste motive detinatorii de astfel de terenuri sunt fortati sa pastreze gardurile si drumurile curatate (Ghersa, 1999). Multi cercetatori considera ca majoritatea invaziilor cu specii lemnoase sunt legate de activitatile umane, majoritatea acestor specii ajung in medii deja grav afectate de actiunile umane (Cronk, 1995; Williamson, 1996). Spre exemplu speciile Celtis talla si Parkinsonia aculeata (native in paduri si nu in pajisti) au fost introduse de europeni in Argentina (pampas), fiind plantate pentru a asigura lemn de foc, garduri, umbra etc. (Ghersa, 1999), dupa care au devenit specii invazive in pampasul argentinian (Cronk, 1995; Facilli, 1986).

O tendinta actuala este cresterea abundentei pentru speciile lemnoase in pajisti (Archer, 1994; McPherson, 1997), fenomen recunoscut cu efecte negative asupra numarului de animale, a sistemelor de productie, a habitatului natural (Grover, 1990).

Brown (1999), a studiat prin simulare urmatoarea interrelatie: pasunat X umiditatea solului X competitia speciilor ierboase, emitand si demonstrand ipoteza ca in conditiile unei umiditati accentuate a solului in competitie sunt favorizate speciile lemnoase.

Competitia dintre plantulele de arbori si vegetatia ierboasa – suport pentru resursele nutritive – necesar si aprovizionare a constituit obiectul a numeroase studii (Grimme, 1973, 1979; Grubb, 1985).

Cercetarile in domeniu sugereaza ca mai multi factori impiedica aparitia impaduririi in pajistile abandonate, cum sunt: o slaba dispersie a semintelor, competitia cu covorul ierbos si lipsa de nutrienti in sol (Uhl si colab., 1998; Aide si colab., 1994).

Evaluarea succesiunii arbustilor in scopul observarii daca prezenta si dezvoltarea acestora faciliteaza ori inhiba aparitia si extinderea arborilor in pajistile abandonate s-a realizat de catre Hall (2002). Ca rezultat al acestei evaluari rezultatele indica o facilitare neta a germinarii semintelor si aparitia speciilor forestiere in cazul pajistilor invadate cu specii arbustive (Hall, 2002). In zonele invadate de vegetatie arbustiva se observa o tendinta de crestere a raspandirii semintelor cat si un procent mare de supravietuire a plantelor apartinand speciilor forestiere.

Rezultatele acestui studiu sunt in concordanta cu cercetarile anterioare care arata ca pajistile abandonate invadate de arbusti atrag pasarile salbatice favorizand raspandirea semintelor de specii forestiere (Werner, 1982; Vieira, 1994).

Dispersia semintelor la maturitate este identica in zone cu arbusti ca si in pajistile deschise, cunoscandu-se ca viabilitatea semintelor speciilor forestiere este scazuta, fiind rar prezente in rezerva de seminte a solului din pajiste (Vazaquez si colab., 1993).

Supravietuirea semintelor este intr-un procent mai ridicat sub arbusti comparativ cu covorul ierbos (Vieira, 1994). Competitia cu covorul ierbos este nefavorabila speciilor forestiere (De Steven, 1991).

In general, un teren abandonat trece prin urmatoarele stadii de succesiune:

- invazia de plante ierboase in primii ani de abandon si cu arbusti lemnosi in primii 10-15 ani;

- raspandirea si generalizarea acoperirii cu arbusti la 10-35 ani de la abandon;

- retragerea arbustilor si reinvadarea cu vegetatie ierboasa dupa 35-60 ani;

- aparitia de arbori tineri la 60 ani de la abandon.

In sumar vom prezenta cateva din elementele importantei pajistilor semi-impadurite in privinta vietuitoarelor (Godron, 1975):

- habitat de continuitate- conditii pentru dezvoltarea lichenilor epifitici

- nise ecologice- pentru nevertebratele xilofage, insecte de pajisti si padure

- mentinerea florei de pajisti cat si a florei de padure

- habitat pentru animale- daca pasunatul se executa astfel incat sa nu afecteze animalele salbatice

- arbori si arbusti- adesea se intalnesc in afara de speciile de padure, ienuparul, paducelul, etc.

- pasari- padurea rara, luminoasa favorizeaza pasarile

- veveritele- arbori cu frunze inguste si seminte mici favorizeaza prezenta veveritelor

- habitat de legatura, o retea de pajisti semi-naturale si padure

Beneficiile pe care acest sistem le aduce detinatorilor de astfel de terenuri cat si publicului in general sunt:

- pasunatul protejat, atat vara cat si iarna

- sistem de hranire organic, oportunitatea pentru produselor animale in sistem biologic

- administrarea unei ferme – mediu favorabil pentru ferme, pentru obtinerea de furaj cat si de lemn chiar daca nu de buna calitate; -habitat pentru mamiferele mari, rumegatoare

- vanatoare, folosirea traditionala a pajistilor semi-impadurite

- recreere, favorabile pentru iesiri in natura, camping, picnik, studiul naturii, fotografie, etc.

- protectia apei si solului; -arheologie, mentinerea siturilor impotriva distrugerii,

- protectia ecosistemului impotriva exploatarii nerationale, suprapasunat sau subpasunat

- stocarea carbonului, mentinerea carbonului in materia organica, in arbori masivi cu durata mare de viata (Grant, 1995).

In gospodarirea pasunilor impadurite in Romania din punct de vedere al exploatatiei silvice, exista dupa mai multi autori (Milescu, 1969; Negulesc, 1979; Purcelean, 1968; Safta, 1938; Aldulea, 1980), doua obiective economice majore si anume:

1-sporirea capacitatii de pasunat a pasunilor impadurite cu functie prioritara de productie;

2-asigurarea rolului de protectie pentru pasunile impadurite situate pe terenurile in pante mai mari de 30 de grade, sau pe cele expuse eroziuni sau alunecarii.

In cadrul climatului mediteraneean printre covoarele erbacee predominante se intalnesc si formatii pastorale lemnoase, acestea fiind in general formatiuni post-forestiere. Componentei lemnoase ii poate reveni diverse roluri in tipologia pastorala (Cavallero, 2002). In functie de aceasta exista clasificate de acelasi autor mai multe tipuri de pajiste si anume:

- pajisti semi-impadurite unde sunt prezente esente de Quercus robur, Quercus ilex, Quercus suber. Acestea prezinta importanta in activitatile silvopastorale, au rol de peisaj ambiental. Partea de vegetatie erbacee a acestor suprafete este constituita esential din specii anuale ori hiemale, cat si din graminee si leguminoase care se autoinsamanteaza. Sunt considerate pajisti mai putin evoluate, foarte aproape de vegetatia ancestrala.

- pajisti care au evoluat mai mult, constituite din Myrtus communis, Pistacia lentisaris, Arbutus unedo, Phillyrea latifolia, Erica arborea, Olea europea var. Sylvestris, Quercus sp., acoperind suprafete intinse mai ales pe solurile acide.

- pajisti de terenuri joase, alcatuite din Rosmarinus officinalis, Lavandula sthoecas, Helycrisum italicum, Prunus spinosa, Cistus sp., Genista sp., cu o vegetatie erboasa alcatuita din: Brachypodium sp., Bromus sp., Vulpia sp., Trifolium stellatum., Trifolium angustifolium. Acestea prezinta o acoperire ierboasa modesta.

Dupa Cavallero (2002), procesele evolutive observate in ambientul mediteraneean din care au aparut diferite formatiuni praticole sunt descrise in figura 12.4.

Competitivitatea unor specii praticole determina persistenta acestora in pajisti, cat si abundenta lor in comunitatea vegetala (Grimme, 1979; Tilman, 1982). Competitivitatea este separata in doua componente, si anume: raspunsul competitiv si abilitatea competitiva (Goldberg, 1990).

Dupa Elton, (1958), studiul invazibilitatii comunitatilor naturale de catre specii existente in habitat a constituit o preocupare centrala a ecologiei.

Cultivare                                                  abandon stepa

Cultivare                                                           inierbare stepa

In salturi                                                                                                                                   antrop.

Stepa med.                                   pasunat asoc.pratic.

Autoins.

As.Chrysopogon                  pasunat ration. As.Brachypod

As.Brahypodium                  pasunat ration. Festucete

Fig.12.4.Procesul evolutiv al asociatilor praticole functie de intensitatea de evolutie

(Cavallero, 2002).

3.Gospodarirea pajistilor semi-impadurite

Atata timp cat aceste pajisti se pasuneaza cu animalele, acestea se pastreaza, in caz contrar pajistile se degradeaza. Cu alte cuvinte pasunatul mentine acest habitat, la fel ca si vegetatia pajistilor de lunca care este mentinuta prin cosit (Smont, 1997).

In nordul Angliei, Scandinavia, vestul Norvegiei (Anstad, 1989), Suedia, Finlanda (Haeggstrom, 1998), se consemneaza ca se exploatau pentru furaj frunzele numerosilor arbori cu frunza lata, in special ulm, frasin, mesteacan. Aceasta era o practica comuna mai ales in anii cand seceta sau alte calamitati fortau fermieri la cautarea altor furaje. Tehnicile sunt descrise in carti si articole despre modul de viata din trecut consemnate de catre Rollinson, (1987). Astfel, in aceste regiuni s-a urmarit si se urmareste in continuare conservarea padurilor de lunca cu habitate specifice, in concordanta cu restaurarea practicilor traditionale ale fermierilor din aceste arii culturale (Bohon, 1997).

Exista trei directii de gospodarire a pajistilor semi-impadurite si anume:

- mentinerea pajistilor impadurite in conditii favorabile

- restaurarea – reabilitarea pajistilor semi-impadurite

- expansiunea- crearea de noi pajisti semi-impadurite

Gospodarirea pajistilor semi-impadurite are nevoie de o viziune pe termene lung, majoritatea situatilor atat in mentinerea cat si in restaurarea pajistilor semi-impadurite este nevoie de pasunatul periodic care de altfel este parte integranta a gospodaririi pe termen lung. Pot exista si perioade de sistare a pasunatului dar aceasta se face pentru a permite refacerea vegetatiei ierboase si lemnoase (Arnold, 1964; Baldwin, 1990).

Activitati necesare imbunatatirii pajistilor semi-impadurite

Acestea au scopul de a avea efect pozitiv atat asupra arborilor veterani cat si asupra covorului ierbos. Este bine sa se evite utilizarea fertilizantilor artificiali, a namolurilor si a compostului de origine menajera. Amendamentele calcaroase se aplica acolo unde aceasta practica este traditionala si unde aceasta nu afecteaza bogatia de specii.

In general, nu se admite utilizarea pesticidelor in cazul pajistilor semi-impadurite, controlul daunatorilor trebuie facut cu evitarea produselor chimice si se vor avea in vedere lucrarile mecanice sau de alt tip care disloca solul. Drenajul si asigurarea nivelului de umiditate variaza de la o statiune la alta.

Controlul resursei arborilor

Unul din principalele scopuri consta in mentinerea si marirea populatilor de arbori veterani si a habitatelor asociate acestora. Asigurarea supravietuiri arborilor veterani intr-o pajiste semi-impadurita, consta din interventii minimale asupra populatilor de arbori, cat si din ingrijirea celor izolati sau in declin (Read, 1999).

Promovarea regenerari vegetative, este importanta din punct de vedere al biodiversitatii, existand o continuitate intre arbori veterani si habitatul de pajiste impadurita (Evans, 1994).

Promovarea regenerarii naturale, este necesara de asemenea in mentinerea populatilor de arbori, are rol in crearea de generati urmatoare de arbori care sa asigure continuitatea habitatului.

Plantarea de noi generati de arbori, in multe cazuri numarul de arbori este atat de mic incat regenerarea naturala nu da rezultate, in aceste cazuri plantarea de arbori razleti este necesara pentru a crea o pajste semi-impadurita deschisa este cea mai adecvata metoda. Plantarea se face in grupuri mici (3x3 m), spatiul dintre puieti sa fie de 5-15 m sau in grupuri astfel incat sa se asigure o densitate de circa 100 arbori/ha (Dajos, 1975; Dissescu, 1968).

De multe ori plantarea acestor arbori se recomanda sa se faca astfel incat sa rezulte perdele de protectie sau „garduri vi”, care au rol important ca bariera in calea vantului, protejeaza solul de eroziune, adapost pentru animale, crestere a diversitatii ecosistemului, asigura o productie de lemne de foc, asigura un peisaj placut.

Clasificarea (Reif, 2001) arborilor si arbustilor in functie de inaltimea la care ajung, releva urmatoarele: arborii sunt cuprinsi in categoria de peste 20 m inaltime, arbusti mari intre 5-12m, tufisurile intre 1,5-5m inaltime.

Plantarea acestor perdele de protectie se face la un rand (1m intre plante) in Danemarca si Italia (Hedelskabet, 1998; Mezzelira 1999), pe trei randuri in Germania (Tenbergen, 1993), pe patru randuri in Marea Britanie (Defra, 1999).

De asemenea sunt demne de luat in considerare si speciile arbustive care invadeaza suprafetele de pajisti mai ales cele de altitudine. Dintre speciile de arbusti cu contributie insemnata amintim: Pistacia lentiscus, Arbutus unedo, Phillyrea sp., Myrtus communis, Myrtus mortelle, Spartium junceum, Spartium ginestra, Erica multiflora, Erica ascopa, Prunus dulcius, Robinia pseudo-cacia, Acer negundo, Morus alba, Tilia cordata, Celtis australis, Ostrya carpinifolia, Opuntia ficus-indica. Aceste specii pe langa aportul energetic (combustibil solid) au si fructe de buna valoare consumate de catre animale in perioada toamna-iarna (Baudry, 1982).

Invadarea speciilor forestiere in pajiste este de cele mai multe ori inceata pana ce primii arbori sunt inradacinati, dupa care o parte din vegetatia ierboasa este rapid indepartata (Brogg, 1976). Semintele speciilor locale prezente in solul pajistilor au un rol de accelerare a invaziei pentru speciile forestiere (Archer, 1988). In aceste cazuri rata de crestere a speciilor lemnoase este un succes atat datorita germinarii semintelor cat si dezvoltarii vegetative (Connell, 1977; Wilson, 1998).

Arbustii si arborii care invadeaza pajistile, reduc accesul la resursa fotosintetizatoare a speciilor ierboase (Scholes, 1997). De exemplu, in covorul vegetal dominat de arborii de Sapium (14 ani varsta), reducerea luminii in covorul vegetal se face cu pana la 70-80 % (Siemann si Rogers – date nepublicate).

In prezent, dupa cercetarile lui Peltzer (2001), se incearca sa se raspunda la urmatoarele intrebari: plantele ierboase si cele lemnoase raspund diferit in competitia din pajisti sau paduri ?; competitia depinde de originea solului ?; etc.

Vegetatia pajistilor si cea forestiera sunt competitive, ambele influentand resursele naturale ale solului, cat si structura acestuia (Peltzer, 2001). Astfel au fost plantate doua specii, una ierboasa Bouteloua gracilis, si una arbustiva Eleagnus commutata. Ambele au fost suprimate in competitie de catre vegetatia din pajiste, dar in padure specia arbustiva a rezistat, ceea ce insemna o interactiune intre mediul inconjurator si capacitatea de competitie.

Utilizarea terenului are insa un impact hotarator asupra invaziei biologice si schimbarilor in dinamica ecosistemului (Drake si colab., 1980). Activitatea umana aduce specii exotice ornamentale ori cultivate in mediu nou, dupa un timp acest mediu poate fi abandonat devenind o zona invadata (McIntre si Lavorel, 1994).

De asemenea, panta si altitudinea afecteaza temperatura aerului, umiditatea solului, luminozitatea influentand compozitia comunitatilor vegetale (Aragon si Morales, 2003). Abilitatea speciilor difera in ceea ce priveste supravietuirea si capacitatea de concurenta (Primark si Miao, 1992).

Controlul resursei pajiste

Pasunatul este metoda de baza a gospodaririi si conservarii pajistii. Pentru mentinerea biodiversitatii este necesara utilizarea unui pasunat echilibrat, astfel trebuie tinut cont de urmatori factori: -sezonul de pasunat; durata pasunatului; animalele care pasuneaza (Loiseau, 1982; de Montard, 1997).

In toata lumea ecosistemele de pajiste au suferit o schimbare majora in forma de crestere datorita dominantei speciilor lemnoase care au inlocuit treptat speciile native. In pajistile cu plante de tip C₄ din America de Nord reducerea incendierilor este principala cauza a infiintarii si expansiunii speciilor lemnoase. Constituirea unui grup experimental de pajisti subalpine supuse incendierii in scopul de a determina impiedicarea dezvoltarii speciilor lemnoase a relevat urmatoarele: arbustii au crescut in pondere cel mai mult atunci cand frecventa incendierii a fost de la 1 la 4 ani. In parcelele incendiate anual s-a reusit prevenirea aparitiei de noi specii lemnoase, iar ponderea arbustilor in suprafata a crescut cu 3,7 %/an (Heisler si colab., 2003).

In timpul ultimului secol abundenta vegetatiei lemnoase in ecosistemele de pajisti a crescut semnificativ. Acest fapt constituie o posibila schimbare ireversibila a formelor de crestere si vegetatie dominanta (Hobbs si Mooney, 1986).

Aceste schimbari influenteaza functionarea ecosistemului, iar practicile de pasunat reduse ca intensitate, asociate cu lipsa incendierilor sunt posibile cauze alaturi de imbogatirea atmosferei in CO₂ (Archer si colab., 2001).

Arno (1986), a studiat relatia de succesiune dintre o padure de Pseudotzuga menziesii si o pajiste de tipul Festuca rubra situata in panta, cu obiectivul de a obtine informatii ecologice necesare pentru practicarea unui management alternativ si in acelasi timp de a asigura furajul pentru animale. S-a remarcat ca incendiile survenite incepand cu 1890 au favorizat dezvoltarea pajistilor impiedicand dezvoltarea arbustilor si a vegetatiei lemnoase.

In perioada 1945-1955 s-au dezvoltat arbusti care au scazut calitatea pajistii respective. Autorul recomanda repetarea incendierii suprafetelor respective asociate cu o recoltare corecta pentru a creste calitatea furajului.

Majoritatea pajistilor impadurite din etajul subalpin cu o origine seminaturala (Fremstead si Even, 1991), sunt utilizate prin pasunat, cosit, produc lemn de foc, iar comunitatile care predomina in aceste ecosisteme sunt cele erbacee.

Pajistile seminaturale, semialpine sunt potentiale terenuri pentru invazia speciei Betula pendula. Activitatile umane din timpuri preistorice au fost factori majori in controlul diversitatii, compozitiei si dinamicii acestor comunitati, viitorul acestora consta in impactul activitatii umane continue spre a preveni ascensiunea padurii (Austrheim, 1998).

O caracteristica a pajistilor subalpine consta in controlul diversitatii, compozitiei si dinamicii acestor comunitati, viitorul acestora consta in faptul ca structura floristica a acestora este alcatuita si din specii care provin din zone mai joase ca altitudine, in jur de 20% (Austrheim, 1998). Dupa acelasi autor speciile care alcatuiesc o pajiste impadurita din zona subalpina sunt catalogate astfel:

- specii alpine nefavorizate si favorizate de managementul acestor pajisti;

- specii comune acestui tip de pajisti;

- specii comune zonelor mai joase care se gasesc in zonele inalte.

Speciile si rasele de animale care pasuneaza au o importanta capitala in gospodarirea pajistii. Cel mai bine se comporta rasele traditionale in utilizarea acestei resurse cat mai eficient. Se recomanda utilizarea pasunatului ciclic, pentru a nu compacta solul din jurul umbrarelor fapt ce determina imbatranirea prematura a arborilor.

Plantarea de garduri vii sau bariere verzi este o metoda care reduce stationarea animalelor si de asemenea favorizeaza dezvoltarea unor specii de nevertebrate si a micorizelor.