Enzimele si patologia

In plasma se afla un numar foarte mare de enzime. Dependent de existenta sau inexistenta la acest nivel a substratelor corespunzatoare (in alti termeni dupa cum enzimele catalizeaza sau nu reactii in plasma), ele se impart in:

a) Enzime plasmatice functionale cum sunt: lipoproteinlipaza, pseudocolinesteraza, lecitin-colesterol aciltransferaza (LCAT), cele implicate in coagulare si fibrinoliza si altele. in afectiuni grave ale ficatului, acesta este incapabil sa sintetizeze normal proteine, inclusiv enzime, astfel activitatile lor scad in raport cu valorile normale.

b)   Enzime plasmatice nefunctionale: teoretic, oricare enzima celulara trebuie sa fie prezenta si in plasma; numarul celor identificate este intr-adevar foarte mare. Prezenta lor in plasma se explica prin destructia celulara normala dar si prin permeabilizarea membranelor in cursul eforturilor fizice, scaderea resurselor pentru producerea de energie si altele. La persoanele sanatoase nivelul acestor enzime este aproape constant, el reprezentand o stare stationara intre rata eliberarii din celule si inactivare. La cele mai multe dintre enzime acest nivel constant este foarte scazut; ele au fost evidentiate prin metode extrem de sensibile, posibile de efectuat cu aparatura costisitoare. Cateva zeci de enzime pot fi insa dozate in plasma cu suficienta precizie utilizand metode relativ simple. Dintre acestea s-au selectionat un numar si mai restrans pentru dozare in scop de diagnostic; sunt enzime a caror concentratie (activitate) creste foarte mult in cursul destructiilor masive ale celulelor producatoare si proportional cu gravitatea leziunilor la nivelul tesuturilor din care aceste enzime fac parte: inima, ficat, muschi scheletici si altele. Un element important pentru ca enzimele plasmatice sa aiba valoare diagnostica, dar si de urmarire a eficacitatii tratamentu­lui, este timpul in care activitatea lor devine semnificativ crescuta, respectiv scazuta.

Se exemplifica cu enzimele serice care se dozeaza in legatura cu infarctul de miocard si afectiunile hepatice. In primul caz se dozeaza creatinkinaza (CK), glumatic-oxaloacetic-transaminaza (GOT) si lactatdehidrogenaza (LDH). La toate exista o crestere proportio­nala intre marimea zonei infarctate si cresterea activitatii serice. Dozarea creatinkinazei este totusi mai utila pentru diagnostic deoarece chiar dupa 4-6 ore se remarca o crestere a activitatii ei iar maximul este atins dupa 18 ore (la GOT si LDH peste 24 ore). Situatia este diametral opusa in ce priveste durata de revenire a activitatii acestor enzime serice la valorile bazale (normale), de aceea evolutia bolii se urmareste cel mai bine prin LDH.

Pentru diagnosticul afectiunilor hepatice se practica, alaturi de alte investigatii paraclinice, dozarea activitatii a peste zece enzime plasmatice nefunctionale. Unele reflecta integritatea celulara, altele sunt in legatura cu diverse procese metabolice, altele redau capacitatea de sinteza a proteinelor si acizilor nucleici si in sfarsit capacitatea de excretie. Este recomandata dozarea intr-o anumita ordine (nivelele I, II, III si IV); in prima instanta, nivelul I, se recomanda dozarea GPT (glumatic-piruvic-transaminaza), GIDH, (glutamatdehidrogenaza) si GT (-glutamiltranspeptidaza).

Deosebit de util pentru diagnostic ar fi sa existe pentru fiecare tesut o enzima extrem de specifica in ser. Un caz este fosfataza acida a carei crestere a activitatii este in legatura cu carcinomul de prostata. Pentru investigarea hepatica ar fi utila dozarea activitatii sorbitoldehidrogenazei (SDH) si a omitin-carbamil-transferazei (OCT) care insa nu se practica curent din cauza unor dificultati tehnice.

Dificultati mari in investigarea paraclinica prin intermediul activitatii enzimelor serice apar, in primul rand, din faptul ca cele mai multe enzime plasmatice nefunctionale a caror activitate se poale determina, au provenienta multipla: LDH si GOT provin din inima, muschi si ficat, CK din inima si muschii scheletici etc. O alta dificultate este legata de inactivarea rapida in ser a unora dintre enzime.

Chiar si in cazurile complicate, prin diverse strategii, medicul si laboratorul de biochimie pot obtine totusi rezultate foarte bune. Se mentioneaza determinarea simultana a mai multor enzime serice si calculul unor raporturi (de exemplu, raportul De Rittis intre GOT/GPT, care scade sub 13 in afectiuni hepatice), dozarea activitatii enzimelor pe tesuturi (recoltate prin biopsie), mai rar practicata. De mare valoare sunt determinarile activitatilor izoenzimelor utilizand in acest scop procedee de separare (pe coloana, electroforetice) sau inhibarea cu anticorpi specifici a unora dintre izoenzimele unei enzime date. Astfel predominanta in ser a formelor LDH₁ si LDH₂ este un indiciu foarte bun pentru infarct de miocard, in timp ce predominanta formei LDH₅ indica afectiuni hepatice. In cazul CK, cresterea in ser nu numai a activitatii totale ci si a activitatii izoenzimei de tip MB este indiciu sigur de infarct de miocard (forma MB fiind de provenienta aproape strict miocardica).

Activitatea multor enzime plasmatice nefunctionale se determina in relatie cu bolile de metabolism (glucidic, lipidic si proteic).