Nuvelele psihologice - caragiale

NUVELELE PSIHOLOGICE - CARAGIALE

Nuvelistica lui Caragiale trebuie privita din unghiul marturisit de autor: 'simt enorm si vaz monstruos'. Se poate vorbi de o 'dimensiune grava' in contextul operei caragieliene, indiferent daca ne situam in latura satirico-moralistica a nuvelei sau in cea analitica. Drama Napasta si nuvelele realizeaza investigatii fiziologice si patologice. In nuvelele sale, Caragiale urmareste mai ales instalarea unei stari de haos si neliniste, aceasta urmand sa aiba o evolutie gradata spre un punct culminant, tragic, dramatic. Valoarea autorului reiesind din minutiozitatea cu care urmareste cele mai mici schimbari sufletesti.

Nuvelele pun in lumina un Caragiale cu totul nou, diferit de marele dramaturg, atat de bine inzestrat pentru comic in comediile sale. In nuvele, Caragiale se dovedeste a fi un foarte bun psiholog determinat in a analiza starile confuze, intunecate ale subconstientului. Criticul literar Mihail Petroveanu vorbeste despre "doua fete ale marelui creator, una de zi, alta de noapte, referindu-se la aceeasi bivalenta a spiritului caragialian.".

Nuvelele lui Ion Luca Caragiale se situeaza intre tragic si grotesc, intre comic si macabru, construind un spectacol alcatuit din fantastic, psihologic si realist. Garabet Ibraileanu afirma: "Ca satiric, Caragiale e un pictor de moravuri; ca tragic, un pictor de stari sufletesti, cu alte cuvinte, satira lui este sociala, tragedia lui e psihologica."

In nuvelele psihologice ale lui Caragiale obsesiile se numara printre nevrozele cele mai frecvente. Astfel observam deseori tulburari psihologice care constau in idei, cuvinte sau actiuni ce au loc in mintea subiectului independent de vointa sa si in totala opozitie cu aceasta. In general aceste afectiuni cresc in intensitate, fiind asociate cu ascendenta tensiunii operei literare.

O intreaga latura a creatiei lui Caragiale sta sub semnul obsesiei. De obicei personajele sunt afectate de oboseala, boala sau ereditar, oricum ar fi acestea resimt o acutizare a simturilor si de cele mai multe ori dobandesc o ascutime exagerata. Frica (O faclie de Pasti, monologul 1 Aprilie), posesia incerta a unor bunuri castigate intamplator (Doua loturi, In vreme de razboi) sau oboseala exacerbata de senzatia inconfortului (Grand Hôtel "Victoria Romana") sunt stari creatoare de fantasme, in care cosmarurile se impletesc cu realitatea. In proza romaneasca, nuvelele lui Caragiale (O faclie de Pasti, In vreme de razboi s. a.) constituie modele ale genului, urmarind cresterea obsesiei de la "aparenta normalitate la paroxismul patologic".

Schema epica a nuvelelor In vreme de razboi, O faclie de Pasti, Pacat 'e substantial aceeasi', cum observa G. Munteanu (critic literar), asemanandu-se si printr-o concentrare a situatiilor pentru a ilustra starile sufletesti dominante si a urmarilor lor.

In Pacat este ilustrata problema ereditatii, care isi pune amprenta pe cei doi copii ai preotului Nita din Dobreni, baiatul, rod al dragostei sale de tanar seminarist si Ileana, fata din casatorie legitima. Preotul pune capat incestului ucigandu-i pe cei doi vinovati, devenind apoi el insusi o victima.

In O faclie de Paste este prezentat cazul lui Leiba Zibal, hangiul din Podeni, bolnav de friguri si mai ales de frica. Pe hangiu il obsedeaza mai ales amenintarea lui Gheorghe, sluga concediata pentru purtari rele, ca se va intoarce in noaptea Pastelui 'sa ciocneasca cu dansul oua rosii'. Apropierea sarbatorii si discutia a doi studenti coborati din postalion fac sa se adanceasca obsesia hangiului. Isi pierde somnul si noaptea sta de veghe. Poate fi evidentiata secventa care marcheaza psihologia asteptarea sub teroarea crescanda ca intr-o numaratoare inversa. Propozitiile, frazele, "au sacadare subtil corespondenta": 'Ceasornicul tacanea in perete, zgomotul acesta suparator supara pe Zibal. Omul nostru puse mana pe limba ce se legana si ii stinse miscarea.'

Pe ascutimea exagerata a auzului se cladeste apogeul obsesiei lui Leiba Zibal din noaptea de Inviere. Evreul Leiba Zibal traieste sub imperiul fricii, intensificata pana la forme extremiste, care-i provoaca halucinatii, comportamente ciudate, nebunie. Frica, febrilitatea, perspicacitatea extraordinara a simturilor, momentele delirante, atitudinile dementiale, anxietatea proiectata intr-un spatiu inchis, toate acestea sunt provocate nu doar de porniri paranoice, ci sunt conditionate de un complex de imprejurari, au o motivatie logica.

Leiba Zibal ajunge bolnavicios. Teroarea sa creste deopotriva din adancurile sale abisale si din imprejurari: probleme din copilarie care sunt mereu repornite si amplificate, asteptarea terifiantei nopti de Inviere cand fosta sa sluga amenintase ca se va intoarce, sentimentul neputintei, se teme ca nu isi va putea apara familia, locatia pustie si intunecoasa a hanului, si nu in ultimul rand boala de care aparent sufera, si anume paludismul.

I. L. Caragiale se dovedeste a fi un artist modern in cercetarea acestora, in realizarea asocierii intre social si psihologic. Discutia stiintifica despre crima si criminalitate cu referire la teoria lui Lombroso a studentilor popositi la han are o valoare conjuncturala.

In nuvela psihologica In vreme de razboi, Caragiale urmareste procesul complex si complicat al degradarii psihice a hangiului Stavrache, datorata setei de avere, de bani. Caragiale urmareste magistral instalarea obsesiei si evolutia ei spre nebunie.

Desi este subintitulata de catre autor drept 'schita', In vreme de razboi, aceasta valoroasa proza caragialiana este, de fapt, o nuvela cu un larg si sustinut avant epic, chiar daca unele elemente, dialogul predominant, concentrarea maxima a actiunii si numarul relativ redus de persoane, sunt argumente in favoarea determinarii originare, de schita.

Fiecare dintre cele trei capitole ale nuvelei are structura compozitionala clasica: expozitiune, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant si deznodamantul. Ca tematica se inscrie in seria destul de generoasa a prozelor despre starea de inavutire care dezumanizeaza si desfigureaza sufletele.

Ion Luca Caragiale a incercat de fapt aceasta 'schita' in "contextul intrigii sale nuvelistice cu caracter naturalist si prin proiectarea actiunii si a introspectiei in constiinta eroului principal", hangiul Stavrache, prin intermediul acelorasi stari emotionale care regreseaza: asteptare anxioasa, veghe, criza incordarii, tensiune, stare exploziva, stare fiziologica patologica si linistire, resemnare.

Tema nuvelei In vreme de razboi este iarasi obsesia. Dupa douazeci de ani de 'hotii de cai' si 'calcari' cu sau fara cazne cade prinsa o ceata de talhari. Popa Iancu din Podeni, om 'cu dare de mana', din an in an mai bogat, de fiecare data in ochii talharilor, dar totdeauna scapat in chip miraculos din mana lor, vine la fratele lui, carciumarul Stavrache, cu nevoia de a i se destainui. El este capetenia cetei de talhari si traieste din zi in zi, mai mult teama de a fi prins si judecat.

Imprejurarea norocoasa a zabovirii unui grup de militari la han, in drum spre frontul din Balcani il ajuta pe hangiu sa-si strecoare fratele fugarit printre 'volintiri', spre a i se pierde urma. In locul fugarului, in sat este desemnat alt preot, iar Stravrache ramane sa administreze averea fratelui sau.

Primul capitol il prezinta asadar pe Stavrache ca pe un neinduplecat aparator al unor principii morale traditionale proprii civilizatiei rurale. Descoperirea adevarurilor despre faptele ilegale ale fratelui sau ii zdruncina acest echilibru moral. Reactia imediata a lui Stavrache ii sugereza preotului ca trebuie sa plece fara a mai lasa urme pentru a nu stirbi reputatia familiei: "Sa piei!, sa te ineci!". Din acest punct al rasturnarii unui echilibru de valori morale, scriitorul ne dezvaluie treptat etapele cangrenarii sufletesti a hangiului Stavrache.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

La inceputul nuvelei, Stavrache este un hangiu instarit, sigur de sine, sentiment pe care i-l da averea pe care o are. Ca toti oamenii instariti, Stavrache traieste spaima de a nu fi pradat: "Hangiul era foarte multumit: om cu dare de mana, cu han in drum . Cate nopti nu dormise el o clipa macar cum se cade, tragand cu urechea si asteptand cu inima sarita pe musafirii de noapte!".

Stavrache apare apoi in stare de frate bun si saritor, care il ajuta pe Popa Iancu sa-si piarda urma, trimitandu-l cu voluntarii pe front. Dupa plecarea fratelui, Stavrache intra in posesia averii lui Popa Iancu.

Inca de la primirea primei scrisori care il anunta ca popa Iancu este in viata, Stavrache este chinuit de perspectiva amagitoare, dar totusi posibila a reintoarcerii fratelui posesor al averii atat de dorite: "Da, sergentul se poate intoarce, popa, ba!.".

Vestile sosite succesiv de pe front sunt contradictorii: unele il anunta ca popa Iancu se distinge permanent prin acte de curaj militaresc, altele vorbesc despre moartea eroica a acestuia. Consultand un avocat in legatura cu conditiile legale ale pastrarii 'mirazului' de la fratele sau, Stavrache afla ca 'singur popa' avea dreptul sa-si ceara restituirea averii. Gandul tot mai atintit catre posibila implinire a acestei 'dezmosteniri' ii tulbura mintile si sufletul din ce in ce mai mult. In starile sale de cosmar, traieste parca intocmai momentele tulburatoare ale 'vizitei instrainate', dar de fiecare data reuseste sa-si linisteasca sufletul cu o festanie in memoria defunctului frate.

Gandul dureros al posibilei pierderi a averii celui disparut il marcheaza intr-atat, incat il indeamna la lasitatea suprema deghizata in aparentele unei datorii morale: aceea de a-si trada fratele procurorului, care il poate oricand 'rade si tunde de-a binelea'.

Chinuitoarea intrebare: 'O veni?, N-o veni?' devine moto-ul si cheia cu care se deschide cel de-al doilea capitol. Regresiunea principiilor morale ale lui Stavrache este insotita de permanentele lamentari , de abilitatea teatrala prin care isi joaca conditia de victima, pentru ca de fapt, de fiecare data isi cauta linistit propriile interese. Urmeaza aparitiile de cosmar ale fratelui disparut sub intruchiparile posibilelor ipostaze sub care acesta poate sa-si revendice averea pierduta: ca ocnas si ca soldat.

La prima aparitie, Stavrache actioneaza inca normal. E cuprins de mila, la revederea fratelui sau sub chipul ocnasului evadat si se simte condamnat sa-l mustre pentru incalcarea eticii : 'Ticalosule, ne-ai facut neamul de ras, sa piei, sa nu te mai vad, du-te inapoi . '

Daca in aceasta prima scena, ocnasul il doboara pe Stavrache si rasul sau il inspaimanta de moarte, in episodul celor doua reintalniri urmatoare, hangiul este cel care ataca dezlantuit si rade ca un obsedat la gandul crimei. De fiecare data, aparitiile popii Iancu sunt cu atat mai inspaimantatoare, cu cat Stavrache isi da seama ca acesta nu poate fi nimicit.

Intrebarea chinuitoare: 'Credeai c-am murit, neica?' ii dezvaluie porniri criminale: il strange de gat, degetele ii patrund in muschii grumazului si simte cum ii zdrobeste beregata. Cererea averii de catre popa Iancu duce la culme criza prin care trece: i se inclesteaza gura, varsa un pahar care il trezeste din somn si ii accentueaza disperarea crescanda. Trezirea din somn devine semnul iritarii maxime si al hotararii de a se elibera definitiv din cosmarul vietii sale.

Sosirea pe cat de reala, pe atat de inoportuna a popii Iancu si a unui camarad de-al sau, reintors cu scopul de a-si procura banii cu care sa acopere sumele luate din casa regimentului, declanseaza o criza extrema, hangiul nemaifacand distinctia intre vis si realitate, intr-o stare totala de dementa, hangiul sare sa-l omoare pe cel care-i furase linistea. Este imobilizat de cei doi vizitatori nocturni si abandonat in nebunia lui. "Dramatismul este astfel sporit pana la paroxism spre culmea dezumanizarii pe care o provoaca setea de inavutire". Asadar, in finalul nuvelei remarcam acest apogeu al dementei: hangiul rastignit pe jos, dezlantuit prin accesele de ras cu hohote si 'cantecul popesc' al acestuia.

"Patologia reactiilor, gandurilor si actiunilor eroului sunt urmarite sistematic si reproduse analitic". Curba manifestarilor maladive a crizelor de constiinta incepe in fiecare capitol de la asteptari infrigurate, nelinistite, pare a reveni la acelasi nivel in sfarsit, cand hangiul lasa impresia ca isi cauta linistea mult dorita. Apeleaza vinovatit la 'sfestaniile' preotului satului, inchinandu-se la icoane.

De fapt, acest aparent repaus sufletesc este doar impus, mai mult ca o stare de apatie care pregateste un nou delir. In cele mai multe dintre secventele spaimei covarsitoare, natura inconjuratoare completeaza starile sufletesti ale eroilor si devine o stare sufleteasca in sine obiectiva. Pe acest fond sufletesc, chinuit de obsesia intoarcerii fratelui, de cosmaruri, aparitia lui Popa Iancu declanseaza nebunia. In maniera naturalista, Caragiale noteaza reactiile fiziologice prin care se exteriorizeaza: si omul adormit se ridica drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu parul valvoi, cu mainile-nclestate, cu gura plina de spuma roscata. Ca o furtuna se repezi, apuca masa si o tranti de dusumea, facand tot tandari.

Stavrache este un personaj complex, in construirea caruia recunoastem factorul ereditar al naturalistilor: "Exista o tara ereditara in familia in care un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapidator ca ofiter". (G.Calinescu)

In nuvelistica lui Caragiale, O faclie de Pasti si In vreme de razboi sunt creatii ce ilustreaza psihologia fricii unor fiinte incordate, nelinistite. Facand referiri la cele doua nuvele, criticul Vasile Fanache, in capitolul Ratacirea tragica a mintii al cartii sale Caragiale, opineaza ca aici prozatorul releva consecintele alienate ale obsesiei, imaginate cu finete de psiholog trecut prin scoala naturalista.

In ILR . , G. Calinescu vorbea de chinurile indoielii alimentate de frica deliranta a celor doi hangii - Leiba Zibal si neica Stavrache. Acestea provin dintr-o potentiala amenintare: venirea slugii alungate, in noaptea de Inviere, spre a cere socoteala stapanului hain (in O faclie de Pasti) si, respectiv, intoarcerea fratelui plecat pe front, spre a-si revendica averea, in posesia careia a intrat Stavrache, in momentul cand a primit o scrisoare, prin care era instiintat ca Iancu Georgescu - fratele - ar fi pierit pe front (in cealalta nuvela - In vreme de razboi).

Si intr-un caz si in celalalt, asteptarea incordata face ca realul sa alunece in imaginar, incat acesta din urma sa devina perfect verosimil pentru cei doi hangii. Aspectul acesta se datoreaza prezentei prin absenta a amenintarii venite din partea lui Gheorghe si, respectiv, a preotului, plecat pe front, spre a scapa de oamenii statului.

In imaginatia bolnava a lui Zibal, sfredelul cu care talharii (veniti la miezul noptii de Inviere, sa-l prade) incearca sa gaureasca poarta de lemn, capata proportii excesive, augmentand frica hangiului: In creierul care ardea, imaginea sfredelului lua niste dimensiuni nemaiinchipuite. Unealta, invartindu-se mereu, crestea la infinit, si borta devenea tot mai mare si mai mare, asa de mare in sfarsit, incat, in cadrul ei rotund, monstrul putea s-apara in picioare, fara sa se aplece."

Aceeasi imaginatie ii da posibilitatea lui Zibal sa-si inchipuie ca acelasi sfredel va fi unealta torturarii sale. Daca la inceput, vederea sfredelului cu care talharii se straduiau sa dea gaura in poarta il inspaimanta si mai ales timpul cat acestia lucreaza i se pare a fi excesiv de lung, cand spaima dispare si "figura-i, descompusa de-o atat de indelungata criza, lua o bizara seninatate", Zibal nu mai are rabdare, vrea ca talharii sa sfarseasca mai repede "lucrarea" si in felul acesta sa poata "tintui" mana criminala ce se va strecura prin poarta.

De retinut ca in cazul fiecarui hangiu se poate vorbi de eliberare de obsesia violentei prin violenta, din posibile victime ei devenind agresori. Aspectul acesta e surprins de Caragiale in nuvela In vreme de razboi, descriind cele trei aparitii fantomatice ale fratelui hangiului, culminand de fiecare data cu infruntarea dintre cei doi.

Tema nuvelei realiste Doua loturi constituie drama omului obisnuit, al carui destin este situat intre comic si tragic. Caragiale pune accent pe tragedia psihologica a personajului, rezultata din imbinarea visului cu realitatea. Titlul este simbolic - speranta ca soarta s-ar putea schimba printr-un noroc ignorat pana acum, concretizata prin doua bilete de loterie ce ar fi putut fi castigatoare.

Lefter Popescu, pe numele adevarat Eleutheriu Popescu, este personajul principal din nuvela. Eroul simbolizeaza omul obisnuit, un slujbas marunt la un minister. Numele sau sugereaza lipsa banilor, saracia si umilinta. Caragiale urmareste personajul in reactiile si starile lui interioare, nuvela fiind realista si psihologica totodata.

Cuprins de panica si de neastampar, el se invoieste cateva zile de la serviciu si rascoleste toata casa pentru a gasi biletele. Dintr-un om linistit, se transforma intr-unul impulsiv si violent. Intra in conflict cu toata lumea, avand fiind convins ca toti se opun inavutirii sale. Isi pierde increderea in ceilalti, devenind suspicios cu toata lumea, inclusiv cu sotia lui. Convins ca sotia nu a controlat buzunarele jachetei, Popescu se dovedeste necrutator cu ea. Cu o violenta batjocoritoare sparge toate farfuriile sub ochii sotiei sale inspaimantate. Suspectand-o pe Taca de hotie, Lefter o loveste brutal.

Nelinistea personajului se transforma in tortura, isi pierde controlul, cu un comportament indoielnic, trecand de la disperare la speranta, de la manie la extaz. La berarie, trece prin cele mai cumplite stari, mai intai isi hraneste iluzia iar apoi pentru ca observa privirile pline de repros care il credeau bolnav..

Cautand dosarul cerut de sef, Lefter Popescu descopera biletele. Dupa atatea zile de suferinta, muncitorul umil isi inainteaza demisia si se razbuna, crede el, pentru viata de pana acum, plina de umilinta si neajunsuri. Simte satisfactia de a-si fi umilit macar o data seful care il ingenunchease atata vreme.

Din aceasta stare de fericire deplina este aruncat in mainile unei depresii totale. Este cuprins de o revolta impotriva sortii, gesturile sale exprima disperarea si rascoala impotriva destinului. Tot zbuciumul interior, fericire si disperare, bucurie si suferinta, duce inevitabil la prabusirea psihologica a personajului. Acest om obisnuit, simplu functionar, orbit de iluzia unei imbogatiri neasteptate, nu poate rezista sa-si vada visul desfiintat.

Soarta tragica a personajului nu este deschisa cu ironie de autor, ci mai mult cu compasiune si intelegere. Nuvela are accente aparent comice, in realitate fiind o drama cutremuratoare a unui om simplu, coplesit de o soarta nefavorabila. Caragiale se dovedeste si aici plin de intuitie, punandu-si problema destinului si descifrand jocul neomenesc al intamplarii.

Caragiale vede omul in societate, in interdependenta sa sociala, nu-l vede in natura. I. L. Caragiale se recunoaste supusul exigentelor artei clasice, sobrietatii, masurii, echilibrului. Caragiale nu se arata darnic in a descrie aspecte vestimentare ci mai degraba concludem ca sunt pentru autor neimportante.

Oamenii lui Caragiale se misca intr-o lume fara obiecte, dar se misca dupa invataturile proprii timpului si societatii lor. Ideile si sentimentele omului nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultam pe autor vorbindu-ne, ci "vedem" personajele gandind si simtind. Stilul simpatetic si cel indirect liber sunt modalitati tehnice ale unui scriitor care isi simte eroii.

Respingand verva retorica, Caragiale atinge insa alt avant, pe acela al luciditatii si al adevarului. El nu cultiva "portretul moral" al omului asa cum apare sub mana primilor realisti. Prezentarea faptului brut si a comunicarii direct dependente de situatia data i se par scriitorului "mijloace literare de o eficacitate superioara". "Adevarul este, pentru realisti, senzatie, in timp ce pentru clasici era idee. Senzatia in locul ideii, prezentarea directa in locul analizei psihologice, dau masura schimbarii constiente de pozitie pe care o opereaza I.L. Caragiale". (T. Vianu)

Renuntand la portretul moral si la despicarea complexelor sufletesti, - observa T.Vianu - I. L. Caragiale nu foloseste mai mult nici asa numitul portret fizic. Evocarea aparitiei umane apare rar. In schimb, ceea ce noteaza Caragiale cu insistenta este "reactia fiziologica", "senzatia organica" asa cum este aceea a flacaului din Pacat, cand intelege ca a fost remarcat de fata din vecini sau cand imboldul iubirii creste in el.

De asemenea, teroarea hangiului Leiba Zibal, ca si a lui Stavrache, este evocata cu amanunte culese din modificarile esentiale ale existentei. Aceeasi tehnica o regasim in Doua loturi dupa prima zi a deluzoriei cautari a biletelor.

Zugravirea fiintei fiziologice este o tehnica a naturalismului european. In proza lui I. C. Caragiale putem identifica unele elemente naturaliste care provin din studiul, la diferite niveluri, asupra laturii psihologice a personajelor surprinse in momente de criza morala, cu tendinta spre patologic.

Problematica nuvelelor sale este una dominant psihologica, sondand cu perseverenta abisurile vietii interioare. I. L. Caragiale s-a declarat adversar al "analizei psihologice" intreprinse la modul romantic, al "digresiunilor si comparatiilor pompoase care intarzie deznodamantul"."Combatand excesele romantice, de pe pozitiile unui ideal de concizie clasica, dublat de aspiratia pozitivista datorata influentei naturaliste, marele prozator reprezinta un caz deosebit de interesant de fuziune a analizei psihologice cu stilul comportamentist.".

Prin toate acestea, prozatorul Caragiale este un modern, in scrisul caruia sugestia capata o valoare simbolica. Disponibilitatile sale artistice nu se rezuma doar la observarea realitatii in partea ei comica, cum spunea Maiorescu, ci si la situarea in unghiul de creatie al gravitatii vizionare, favorabil perceptiei tragicului, al problematicii psihologico-morale.

Astfel avem de-a face cu un Caragiale modern, in operele caruia dirijarea spre ceea ce este important vine din sugestie, din influente revelatoare ce dobandesc valoare simbolica. Interesele sale artistice nu se rezuma doar la a remarca si supraveghea realitatea prin prisma comicului ci si la plasarea in partea de creatie a "gravitatii vizionare", favorabila tragicului si a problematicii psihologiei ce evidentiaza problematica moralitatii.