Elemente de terminologie in denumirile plantelor ornamentale

Elemente de terminologie in denumirile  plantelor ornamentale

Argument

Aceasta lucrare propune atat publicului de specialitate, cat si publicului interesat de evolutia in timp a vocabularului limbii romane o abordare noua in ceea ce priveste semnificatia, etimologia si relatia cu stucturile frazeologice a denumirilor de plante ornamentale.

Se intampla de multe ori ca din fotoliul de telespectator sa fim acaparati de o emisiune sau un reportaj din care preluam informatii cu privire la noua moda in materie de design interior sau exterior si odata cu acele informasii se acumuleaza si o lista cu numele plantelor care ne infrumuseteaza casele si gradinile. Tinand seama de acest lucru am considerat ca punctul de interes si frumusetea prezentei lucrari consta in faptul ca dezbaterea fiecarui termen ofera cate o mica istorioara care-i dezvaluie originea, modul de formare si patrunderea in limba romana.

Acest material nu vrea sa incarce memoria cititorului cu un amalgam de relatari pur stiintifice, ci are drept scop evidentierea faptului ca asa cum omul are in spate o poveste de viata, astfel si cuvantul este rodul gandirii si al slefuirii prin viu grai a notiunii de la care a pornit formarea lui.

Sper ca cititorul sa gasesca in paginile acestei lucrari informatia asteptata si motivatia pentru o plimbare lunga in lumea frumoasa a cuvintelor.

1. Terminologia - concepte de baza

Cand vorbim despre terminologie vorbim de fapt, in sens larg, despre semnificatia, evolutia si folosirea termenilor, insa cuvantul terminologie are mai multe sensuri si anume:

a)     ansamblul termenilor unui domeniu de specialitate - se poate lua drept exemplu

terminologia botanicii, cea a geologiei, cea a dreptului etc.;

b) ansamblu de reguli care permit realizarea unei activitati terminografice, fiind din acest punct de vedere o metodologie;

c)      disciplina care studiaza termenii unui domeniu;

Prin analogie la psihologie, filologie etc., termenul terminologie semnifica stiinta care

studiaza termenii (vocabularul, nomenclatura) unui domeniu specializat. Cea de-a treia semnificatie a terminologiei constituie un subiect contoversat, tinand seama de faptul ca toti lingvistii si terminologii recunosc existenta unei metode de studiu a termenilor, adica o serie de principii si fundamente care reglementeaza studiul terminologiilor si ne referim acum la primul sens al cuvantului. Exista totusi si putini autori care indraznesc sa afirme ca terminologia este o ramura a lingvisticii sau, mai mtlt decat atat, ca este o stiinta interdisciplinara, avand propriul obiect de studio (termenul) si o serie de principii specifice.

Termografia, termen utilizat mai sus, este strans legata de terminologie si este privita nu neaparat ca o disciplina, ci mai degraba ca o parte a terminologiei, si anume, ca fiind parte ei practica. Daca terminologia studiaza modul de formare, comportamentul lingvistic al termenilor si rapaorturile lor cu semnificatul, terminografia se ocupa cu culegerea, gestionarea si difuzarea termenilor, menirea ei aplicativa urmarind realizarea unor baze de date cu diferite finalitati precum vocabularele de specialitate, glosarele, dictionarele etc. Interesant la acest raport dintre terminologie si terminografie este paralela care se poate face cu raportul dintre lexicologie si lexicografie, unde lexicologia se ocupa de studiul teoretic al cuvintelor, iar lexicografia are ca obiect de lucru realizarea unor dictionare.

Pentru ca intelegerea terminologiei ca disciplina de studiu sa fie accesibila publicului trebuie sa cunoastem in primul rand semnificatia unitatii fundamentale cu care opereaza aceeasta stiinta, si anume, termenul. Acsta din urma este prin excelenta obiectul de studiu al terminologiei si se defineste, conform organismului european de standardizare ISO in norma 704/2000, astfel: 'Un termen este o desemnare compusa din unul sau mai multe cuvinte si reprezinta un concept general apartinand unui limbaj de specialitate.'

Termenul reprezinta de fapt un concept apartinand unui limbaj de specialitate si nu este sinonim cu cuvantul unui domeniu specializat care, in acest context, sta la baza existentei terminologiei ca disciplina. Cuvantul, unitate cu care opereaza terminologia, se diferentiaza de cuvantul cu care opereaza lexicologia tocmai prin apartenenta lui la un anumit domeniu.

Un alt instrument de baza al terminologiei il constituie conceptul sau notiunea si este punctual de plecare al oricarei activitati terminologice, fie ea teoretica sau practica. El este, in conformitate cu majoritatea autorilor studiati, o reprezentare mintala a realitatii. Dupa opinia lui Eugen Wüster, conceptele exista independent de termeni si au un caracter extralingvistic. Conceptul este compus dintr-o serie de caractere comune unei clase de obiecte. Aceste caractere sunt, la randul lor, concepte si sunt utilizate pentru a structura mintal un domeniu de specialitate si pentru a comunica. El are un rol esential in analizara relatiilor semantice care exista intre termeni.

Primele abordari ale terminologiei sunt de natura metodologica si normativa, mai putin de natura teoretica si este considerata un instrument de lucru care sa serveasca dezambiguizarii comunicarii stiintifice si tehnice fapt ce reiese din primele abordari ale lui Eugen Wüster. Acesta este considerat parintele terminologiei, iar lucrarea cea mai cunoscuta a lui este "Dictionnaire multilingue de la machine -outil", lucrare publicata in 1968.

2. Introducere in terminologia plantelor ornamentale

In capitolul de fata voi urmari, pe baza lucrarilor de specialitate, enuntarea catorva aspecte care au stat la baza terminologiei botanice, domeniu din care face parte si terminologia plantelor ornamentale care fac obiectul redactarii prezentei lucrari.

Referat: Celula - esenta vietii (fenomene biotice) Referat: Fuel Cells (Celulele de combustibil)

Inca din vechime, inainte de aparitia primelor documente scrise, omul folosea frecvent si intens materii vegetale in scop alimentar, medicinal sau ornamental, materii pe care le denumea diferentiat diferentiat printr-un cuvant sau grup de cuvinte cu semnificatie nomenclatorica. Aparitia scrisului a facut posibila perfectionarea si dezvoltarea registrului botanic concomitent cu dezvoltarea limbii si a culturii favorizand procesul de imbogatire a lexicului acestui domeniu prin introducerea nomenclaturii populare.

Problema denumirilor romanesti de plante, mai cu seama subiectele ce tin de originea, istoria, clasificarea si utilizarea nomenclaturii botanice populare, sunt profund si documentat elucidate in doua lucrari deosebit de valoroase ca analiza si sinteza, semnate de catre eminentul botanist Al. Borza (1968) si lingvistul D. Bejan (1991). Lingvistul este cel care in urma studiului " Nume romanesti de plante" a formulat un sir de concluzii de mare interes stiintific referitor la caile de formare si istoria terminologiei botanice romanesti, precum si de incontestabil interes practic, intrucat pot servi ca reper si calauza pentru specialistii botanisti in scopul perfectarii, precizarii si dezvoltarii in continuare a lexicului terminologic, in special in ce priveste verifcarea, imbogatirea, optimizarea si unifi carea terminologiei si nomenclaturii stiintifice botanice nationale. Una din concluziile pe care le ofera este urmatoarea:

"Sub aspectul istoriei terminologice romanesti, inceputurile acesteia trebuie cautate in numele de plante dacice cuprinse in lucrarile invatatilor antici Dioscoride (sec. I, e. n.) si Pseudo-Apuleius-Platonicus (sf. sec.III, e. n.)"[1]

Alte doua citate de o importanta magistrala pentru fondul lexical al botanicii se refera la denumirile aduse de romani odata cu venirea lor in Dacia si la elementele de origine latina. Iata si cele doua citate:

"A doua componenta a fundamentului lexicului botanic romanesc, mult mai numeroasa si mai importanta, o constituie numele de plante aduse de romani odata cu venirea lor in Dacia"[2]

"Fondul principal al lexicului botanic romanesc este alcatuit deci, in esenta lui, din elemente de origine latina"[3]

Pentru sustinerea ideilor de mai sus sunt relevante urmatoarele cuvinte de origine latina: carpen < lat. Carpinus, ulm< lat. Ulmus, frasin < lat.Frasinus, salcie < lat. Salix, in < lat. Linum, fag < lat. Fagus, trifoi , lat. Trifolium etc. In aceeasi lucrare a lui D. Bejan gasim informatii conform carora poporul roman a participat activ la imbogatirea registrului botanic prin crearea de noi denumiri pentru plante, dar si prin preluarea termenilor din limbile altor popoare. In sprijinul mentinii anterior facute vine un alt fragment selectat din lucrarea lui D. Bejan, si anume ca:

"influentele exercitate asupra limbii romane, prin aceasta si asupra lexicului botanic romanesc, sunt: partial slava (care se manifesta incepand cu secolul al VIIlea), bulgara, germana (saseasca), greaca bizantina, maghiara, sarbocroata, turca veche, ucraineana, care au inceput sa se exercite cam in aceeasi perioada (dupa sec. X), turca si neogreaca (incepand cu sec. al XIV-lea), franceza, germana, italiana si engleza, fiind influente mai noi"[4]

Concluzionand cele discutate putem spune fara rezerve ca, din punct de vedere structural, nomenclatura botanica romaneasca este constituita din elemente mostenite din limba traco-dacica si latina, elemente imprumutate din alte limbi ale popoarelor vecine, din elemente create de poporul roman si din calchieri ale numelor stiintifice internationale latinesti.

Daca vorbim despre formarea denumirilor romanesti de plante constatam un adevar simplu, si anume, ca nu poporul a "botezat" plantele, poporul a "poreclit" unele specii de plante atribuindu-le cate unul sau mai multe supranume vulgare (lipsite de suport stiintific). La drept vorbind, speciile de plante au fost "botezate" de catre specialistii botanisti, care pentru prima data au descoperit si descris genurile si speciile respective si le-au dat denumirile stiintifice latinesti.

Eforturi mari ce au avut ca scop descoperirea nomenclaturii romanesti a plantelor a facut si botanistul Alexandru Borza care, din dragoste pentru natura a creat si un dictionar etnobotanic, primul de mari dimensiuni din limba romana. El cuprinde descrierea sumara a nu mai putin de 11.000 de specii de plante. Trebuie mentionat faptul ca denumirile cautate de el apartin folclorului, iar marturie pentru acest lucru sta urmatoarea afirmatie:

"Am evitat denumirile romanesti carturaresti, construite artifi cial adeseori prin simpla traducere sau adaptare a denumirii stiintifi ce la limba noastra" pastrand "doar acele denumiri impamantenite in terminologia uzuala a specialistilor agronomi, horticultori, silvicultori etc."[5]

O idee generala care se desprinde in urma acestui capitol este aceea ca ansamblul denumirilor populare romanesti de plante reprezinta un tezaur cultural de nepretuit al natiunii si constituie un domeniu separat de cercetare abordat atat de specialistii etnografi , istoriografi , lingvisti, cat si de specialistii botanisti in vederea utilizarii acestui tezaur ca sursa importanta, dar nu unica, la formarea nomenclaturii botanice stiintifi ce nationale, in special - a denumirilor genurilor si speciilor de plante.

A

ACACIA, acacii, s. f. Nume dat arborilor sau arbustilor tropicali din familia leguminoaselor, cu                            flori albe sau galbene, cultivati ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor si pentru extragerea gumei arabice (Acacia).[6]

Etimologia este indirecta, cuvantul provenind din lat., fr. acacia, iar conform TLFI[7] prima utilizare a cuvantului dateaza din a II-a jumatate a sec. XIV la Bruno de Longobucco. Dupa aceasta cuvantul mai apare, in acelasi secol la Grant Herbier, apoi in alte lucrari din anii 1542, 1680 si 1752, utilizarea termenului devenind tot mai frecventa.

In ceea ce priveste relatia cuvantului cu structurile frazeologice termenul nu este intalnit in expresii romanesti, valoarea termenului ramanand pur botanica, acceptiunea lui fiind valida si daca vorbim despre utilizarea lui in horticultura, mai precis intr-una din ramurile disciplinei si anume, peisagistica.

AGAVA, agave, s. f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi pana la 2 m, late si groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac franghii si diferite tesaturi.[8]

Etimologia este directa, cuvantul provenind din fr. agave si conform TLFI prima utilizare a termenului este in anul 1827.

Din punct de vedere stilistic, cuvantul capata o valoare aparte in urma utilizarii lui de catre Saint-John Perse care asociaza in mod paradoxal agava cu dulceata in expresia "dulceata agavei", greseala fiind explicata de poet printr-o confuzie cu aloea.

Cuvantul nu dezvolta relatii cu structurile frazeologice si datorita acestui lucru ramane de valoare pentru botanica, horticultura si peisagistica.

ANEMONA, anemone, s. f. 1. (La pl.) Gen de plante erbacee cu flori mari de diferite culori, care infloresc de obicei primavara (Anemone); (si la sg.) planta care apartine acestui gen.[9]

Cuvantul beneficiaza de o etimologie multipla provenind atat din fr.                                anémone, cat si din lat. anemona. TLFI sustine provenienta cuvantului din lat. anemona, dar mentioneaza ca fondul lexical latin a preluat cuvantul din greaca fapt regasit in Dictionar etimologic al limbii  grecesti aparut la Paris in anul 1968. Utilizarea termenului dateaza din sec. XIV, urmatoarea aparitie fiind cea din anul 1814, de aceasta data cuvantul apartinand zoologiei si avand sensul de actinie: anemona-de-mare.

Relatia termenului cu structurile frazeologice este redata prin expresia "parfum de anemona" si nu a fost regasit cu alte semnificatii nici in alte domenii in afara botanicii, horticulturii, peisagisticii si zoologiei.

AZALEE, azalee, s. f. Nume dat mai multor arbusti ornamentali exotici cu flori rosii, roz sau albe (Azalea).[10]

Etimologia este directa, cuvantul provenind din fr. azalée. TLFI ne ofera insa informatii cu privire la faptul ca limba franceza ar fi imprumutat termenul din lat. azalea. Cuvantul apare pentru prima data intre1799-1800 in dictionarul lui Catineau sub forma "azala" , iar in anul 1801 il foloseste si Chateaubriand.

La fel ca multi alti termeni apartinand botanicii, nici acesta nu dezvolta relatii cu structurile frazeologice si este utilizat mai este utilizat in horticultura si peisagistica.

B

BALSAMINA, balsamine, s. f. Planta ornamentala originara din India, cu flori albe-rosietice, asezate la subsuoara frunzelor si cu fructe in forma de capsula, care se deschid brusc cand sunt atinse.[11]

Cuvantul prezinta o etimologie directa datorata provenientei din fr. balsamine. TLFI noteaza insa provenienta termenului in franceza de la derivarea radicalului lat. Balsamum cu sufixul -ine. Din punct de vedere al aparitiei, Guéroult este primul care il utilizeaza in a sa " Istorie  a plantelor" din 1545.

Relatia termenului cu structurile frazeologice se limiteaza la o utilizare stricta in domenii ca botanica, horticultura sau peisagistica.